Constituțiile din România: Istorie la Bacalaureat

Un exemplu de răspuns

Constituirea și consolidarea statului român au rezultat din reforme interne și din valorificarea contextului european. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost create instituții comune, iar în primele decenii ale secolului al XX-lea statul național unitar și-a reorganizat viața politică.

În perioada 1860-1865, secularizarea averilor mănăstirești, adoptată în 1863, a trecut întinse proprietăți în patrimoniul statului. O altă măsură a fost reforma agrară din 1864, care a desființat claca și a împroprietărit o parte a țăranilor. Ambele au contribuit la modernizarea societății. Unificarea administrativă din 1862 crease deja un singur guvern și o singură adunare, la București. Astfel, unirea realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a primit o structură instituțională comună. Reformele au întărit capacitatea statului de a interveni în educație, administrație și economie, chiar dacă nu au eliminat toate dificultățile sociale.

Constituția din 1866, adoptată după venirea lui Carol I, a organizat statul ca monarhie constituțională ereditară. Un prim aspect era separarea puterilor: puterea executivă revenea domnului și guvernului, cea legislativă era exercitată de domn și reprezentanța națională, iar puterea judecătorească aparținea instanțelor. Un al doilea aspect era garantarea unor drepturi și libertăți, precum libertatea presei și a întrunirilor. Votul era cenzitar, ceea ce limita participarea politică în funcție de avere. Constituția oferea totuși cadrul necesar funcționării instituțiilor moderne și stabilității dinastice.

În Transilvania, realizarea României Mari a fost decisă prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Prăbușirea Austro-Ungariei a creat condiții pentru afirmarea dreptului națiunilor la autodeterminare. Delegații românilor au adoptat rezoluția unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Rezoluția prevedea și principii democratice și drepturi pentru naționalități. Pentru administrarea provizorie a teritoriilor au fost constituite organisme proprii. Prin urmare, unirea s-a întemeiat pe o decizie reprezentativă a românilor din provincie, ulterior confirmată juridic și diplomatic.

Consider că politica internă din 1919-1927 a urmărit integrarea provinciilor unite și consolidarea cadrului democratic. Un argument este Constituția din 1923: ea a definit România ca stat național, unitar și indivizibil și a introdus cadrul comun al organizării politice pentru întregul teritoriu. Deoarece provinciile aveau anterior sisteme juridice diferite, această reglementare constituțională facilita unificarea instituțională. Ea a consacrat votul universal masculin și a menținut drepturi cetățenești și principiul separării puterilor. Așadar, adoptarea sa demonstrează orientarea către consolidarea statului rezultat din unirea din 1918, chiar dacă practica politică interbelică a avut limite.

De la reformele lui Cuza la instituțiile României Mari, evoluția statului a combinat construcția națională cu modernizarea politică și socială.

Exemplu scris de Zece, nu singurul răspuns bun.

Un exemplu de răspuns

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, România a trecut de la consolidarea regimului comunist la reconstrucția instituțiilor democratice. Evoluția internă a fost legată de dominația sovietică, apoi de încercările conducerii comuniste de a-și afirma autonomia externă, fără abandonarea monopolului politic.

În etapa stalinismului, Constituția din 1952 a consacrat organizarea Republicii Populare Române după model sovietic. Textul sublinia rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român și alianța cu Uniunea Sovietică. Deși erau proclamate drepturi cetățenești, puterea reală aparținea partidului unic. Marea Adunare Națională era prezentată ca organ suprem al puterii de stat, dar instituțiile se aflau sub control politic. Prin urmare, constituția a legitimat un regim totalitar, în care separarea reală a puterilor și competiția politică lipseau. Ea se înscria în contextul naționalizării, colectivizării și represiunii îndreptate împotriva adversarilor regimului.

În politica externă, România a devenit în 1955 membră a Organizației Tratatului de la Varșovia. Această alianță militară, dominată de URSS, integra statul în blocul comunist. O altă acțiune a fost condamnarea publică, în august 1968, de către Nicolae Ceaușescu, a intervenției militare în Cehoslovacia. România nu a participat la invazie, ceea ce exprima o poziție diferită de cea a aliaților săi. Cele două exemple arată trecerea de la aliniere la manifestări de autonomie în interiorul blocului sovietic.

În perioada 1970-1988, o practică politică a fost cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu. Propaganda îi atribuia conducătorului meritele pentru toate realizările țării, folosind presa, televiziunea și manifestările publice. În același timp, promovarea Elenei Ceaușescu în conducerea partidului și a statului întărea caracterul personal și familial al puterii. Mobilizarea populației la festivități și controlul informației limitau exprimarea opiniilor critice. Cultul personalității era astfel legat de concentrarea deciziei și de eliminarea dezbaterii autentice.

Consider că în perioada 1990-1997 România a construit un regim democratic, deși procesul a întâmpinat dificultăți. Un argument îl reprezintă adoptarea Constituției din 1991 prin referendum. Aceasta a prevăzut pluralismul politic, separarea puterilor și garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, deoarece noua ordine politică trebuia să înlăture mecanismele partidului unic. Alternanța la guvernare din 1996 a arătat și aplicarea competiției electorale: opoziția a câștigat alegerile și a preluat puterea. Așadar, instituțiile și practicile din acest interval susțin caracterul democratic al evoluției postcomuniste.

Privită în ansamblu, perioada evidențiază diferența dintre autonomia externă afirmată de regimul comunist și libertatea politică internă, realizată abia după prăbușirea acestuia.

Exemplu scris de Zece, nu singurul răspuns bun.

Răspunsul din barem

Constituția Republicii Populare Române/ Constituția din 1952/Constituția
R. P. Română era declarată «un stat al oamenilor muncii de la orașe și sate»; Partidul Muncitoresc Român are rol conducător în stat etc.

Din baremul oficial. Orice răspuns corect echivalent e bun.

Răspunsul din barem

Constituția din 1866 prevede principiile de organizare a statului. Informațiile care susțin punctul de vedere sunt: «suveranitatea națională» și «separarea puterilor în stat» SAU Prevederile Constituției din 1866 stabilesc rolul politic al Camerei Deputaților. Informațiile care susțin punctul de vedere sunt: Puterea legislativă o avea totuși Parlamentul, format din Senat și Camera Deputaților și Camera avea drept de a se conduce singură etc.

Din baremul oficial. Orice răspuns corect echivalent e bun.

Un exemplu de răspuns

Evoluția statului român din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în primele trei decenii ale secolului al XX-lea a legat unirea Principatelor de realizarea și consolidarea României Mari. Reforme interne și alianțe externe au susținut aceste obiective.

Un eveniment esențial din 1859 a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza: la 5 ianuarie în Moldova și la 24 ianuarie în Țara Românească. Alegerea aceleiași persoane a realizat unirea de fapt a celor două Principate. Ea a exprimat voința unioniștilor și a deschis calea creării instituțiilor comune. În anii următori, recunoașterea unirii administrative a permis funcționarea unui singur guvern și a unei singure adunări la București.

În deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea, adică între 1861 și 1870, a fost adoptată reforma agrară din 1864. Un aspect al acesteia era desființarea clăcii și împroprietărirea unei părți a țăranilor, ceea ce modifica raporturile de proprietate și de muncă. O a doua măsură a fost legea instrucțiunii publice din 1864, care prevedea obligativitatea și gratuitatea învățământului primar. Cele două reforme urmăreau modernizarea societății: țăranii deveneau proprietari, iar educația de bază se extindea. Aplicarea lor a întâmpinat dificultăți, dar a consolidat rolul statului în organizarea vieții sociale.

Un fapt desfășurat în relațiile internaționale pentru realizarea României Mari a fost încheierea alianței cu Antanta în august 1916. Guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a negociat recunoașterea drepturilor României asupra teritoriilor românești din Austro-Ungaria. Tratatul politic și convenția militară au stabilit condițiile intrării în război. Deoarece scopul național era unirea acestor provincii cu statul român, România a declarat război Austro-Ungariei și a început ofensiva în Transilvania. Campania a avut ulterior dificultăți grave, dar opțiunea diplomatică și militară s-a înscris în procesul care a dus la unirile din 1918.

Consider că România Mare s-a consolidat în deceniul al treilea prin unificarea instituțională și juridică. Un argument este adoptarea Constituției din 1923. Deoarece provinciile unite proveneau din sisteme administrative diferite, statul avea nevoie de un cadru comun al organizării politice. Constituția a definit România ca stat național, unitar și indivizibil, a garantat drepturi și libertăți și a consacrat votul universal masculin. În acest fel, locuitorii întregului teritoriu intrau sub aceeași lege fundamentală. Așadar, constituția a întărit unitatea statului și organizarea sa democratică, chiar dacă practica politică avea limite.

Construcția statului a fost un proces succesiv: unirea politică a fost urmată de modernizare, extindere teritorială și integrarea provinciilor în instituții comune.

Exemplu scris de Zece, nu singurul răspuns bun.

Un exemplu de răspuns

Secolul al XX-lea a adus României alternanța dintre regimuri democratice, autoritare și totalitare. Legile fundamentale au reflectat aceste schimbări, consacrând fie separarea puterilor, fie concentrarea lor.

Un aspect al democrației din deceniul al treilea al secolului a fost adoptarea Constituției din 1923. După unirea din 1918, statul avea nevoie de o organizare politică unitară. Constituția a definit România drept stat național, unitar și indivizibil, a menținut monarhia constituțională și a consacrat drepturi și libertăți cetățenești. Votul universal masculin a lărgit participarea politică față de sistemul cenzitar anterior războiului. Puterea legislativă era exercitată de rege și reprezentanța națională, cea executivă de rege prin guvern, iar justiția de instanțe. Prin urmare, cadrul constituțional susținea un regim democratic, chiar dacă practica electorală era afectată de intervențiile administrației și de influența guvernului.

Constituția din 1938 a schimbat acest echilibru. O primă caracteristică era întărirea autorității regelui Carol al II-lea, în mâinile căruia se concentra puterea executivă și care avea un rol decisiv în legiferare. O a doua caracteristică era răspunderea miniștrilor față de rege, ceea ce slăbea controlul parlamentar asupra guvernului. Noua lege fundamentală a oferit cadrul regimului de autoritate monarhică. Ea a păstrat formal unele instituții, dar a redus posibilitatea competiției politice autentice și autonomia reprezentanței naționale.

Între 1951 și 1970 a fost adoptată Constituția din 1965. O prevedere stabilea denumirea de Republica Socialistă România. O altă prevedere consacra Partidul Comunist Român drept forță politică conducătoare a întregii societăți. Proprietatea socialistă și economia planificată completau organizarea regimului. Deși textul proclama drepturi ale cetățenilor, acestea erau limitate în practică de monopolul partidului și de represiune. Constituția nu a introdus separarea reală a puterilor și nici alegeri competitive, ci a legitimat continuarea regimului totalitar sub noua conducere.

Consider că în perioada 1991-2000 regimul politic al României a avut caracter democratic. Un argument este alternanța la guvernare din 1996. Deoarece alegerile s-au desfășurat în condițiile pluralismului politic, opoziția a putut câștiga președinția și majoritatea necesară formării guvernului. Transferul puterii către noii câștigători a arătat că autoritatea depindea de vot, nu de monopolul unui partid. Acest proces s-a realizat în cadrul Constituției din 1991, care garanta drepturile cetățenești și separarea puterilor. Așadar, practica alternanței electorale susține existența democrației în intervalul cerut.

Schimbările constituționale și aplicarea lor arată că forma juridică trebuie analizată împreună cu modul real în care este exercitată puterea.

Exemplu scris de Zece, nu singurul răspuns bun.

Răspunsul din barem

se compune din membri de drept și [...] membri numiți de domn; dezbate legile etc.

Din baremul oficial. Orice răspuns corect echivalent e bun.

Răspunsul din barem

Țara Românească, Moldova

Din baremul oficial. Orice răspuns corect echivalent e bun.

Răspunsul din barem

Constituția/Constituția din 1866

Din baremul oficial. Orice răspuns corect echivalent e bun.

Un exemplu de răspuns

România postbelică a fost marcată de impunerea comunismului, de reorganizarea totalitară și de reconstruirea democrației după 1989. Raporturile externe s-au desfășurat în contextul Războiului rece, iar politica internă a reflectat monopolul partidului unic până la schimbarea regimului.

Două fapte din România postbelică desfășurate în prima jumătate a secolului al XX-lea sunt falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 și abdicarea forțată a regelui Mihai I în decembrie 1947. Primul a creat o majoritate parlamentară controlată de comuniști, iar al doilea a înlăturat monarhia și a permis proclamarea Republicii Populare Române. O asemănare este că ambele au contribuit la concentrarea puterii în mâinile comuniștilor și la eliminarea instituțiilor sau forțelor care se puteau opune. Sprijinul sovietic a favorizat acest proces de preluare a puterii.

Legea fundamentală adoptată în perioada național-comunismului este Constituția din 1965. Ea a stabilit denumirea de Republica Socialistă România și a consacrat Partidul Comunist Român ca forță politică conducătoare a întregii societăți. Economia se întemeia pe proprietatea socialistă și pe planificare, iar instituțiile statului funcționau sub controlul partidului. Deși erau proclamate drepturi ale cetățenilor, acestea nu puteau fi exercitate liber împotriva politicii oficiale. Prin urmare, constituția legitima un regim totalitar și nu introducea separarea reală a puterilor sau competiția politică. Schimbarea conducerii din 1965 nu a însemnat renunțarea la monopolul comunist.

În timpul Războiului rece, România a participat la relațiile internaționale prin aderarea la Tratatul de la Varșovia în 1955. Alianța militară dominată de URSS integra țara în blocul sovietic. Un al doilea fapt este condamnarea intervenției în Cehoslovacia în august 1968 și neparticiparea trupelor române la invazie. Poziția adoptată de Nicolae Ceaușescu a exprimat o distanțare de politica Moscovei și a favorizat apropierea de Occident. Cele două fapte evidențiază atât apartenența la blocul comunist, cât și manifestările de autonomie externă.

Consider că în ultimul deceniu al secolului al XX-lea România a evoluat către un regim democratic. Un argument este alternanța la guvernare din 1996. Deoarece alegerile permiteau participarea mai multor partide, opoziția a putut câștiga și prelua puterea. Transferul funcțiilor către câștigători demonstra că autoritatea politică depindea de vot. Procesul s-a desfășurat în cadrul Constituției din 1991, care garanta pluralismul politic și drepturile cetățenești. Așadar, competiția și alternanța electorală susțin caracterul democratic al evoluției interne din 1991-2000.

Transformarea de la partid unic la pluralism a reprezentat principala schimbare a raportului dintre cetățean și putere în România postbelică.

Exemplu scris de Zece, nu singurul răspuns bun.

Un exemplu de răspuns

Politica internă a României postbelice a fost dominată de instaurarea comunismului și de consolidarea unui regim totalitar. De la preluarea puterii până la național-comunism, partidul a urmărit controlul instituțiilor, al economiei și al vieții publice.

Două fapte desfășurate între 1946 și 1950 sunt falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 și abdicarea forțată a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947. Prin primul fapt, comuniștii și aliații lor au obținut o majoritate parlamentară oficială, deși votul real nu le oferea victoria proclamată. Prin al doilea, monarhia a fost înlăturată și a fost proclamată Republica Populară Română. O primă asemănare este folosirea constrângerii și a unor procedee nedemocratice pentru schimbarea raportului de putere. O a doua asemănare este finalitatea: eliminarea instituțiilor sau a adversarilor care puteau limita monopolul comunist. Ambele s-au desfășurat în condițiile dominației sovietice și au pregătit reorganizarea totalitară a statului.

Constituția adoptată în deceniul al șaselea al secolului al XX-lea, adică între 1951 și 1960, este Constituția din 1952. Un aspect esențial este consacrarea rolului conducător al Partidului Muncitoresc Român și a organizării statului după model sovietic. Puterea era prezentată formal ca aparținând poporului, iar Marea Adunare Națională era declarată organ suprem. În realitate, partidul controla instituțiile și nu permitea competiția politică. Deoarece opoziția fusese înlăturată și societatea era supravegheată prin Securitate, drepturile proclamate nu puteau fi exercitate împotriva voinței conducerii. Constituția a legitimat astfel consolidarea stalinismului, în contextul naționalizării și colectivizării.

Consider că practicile politice din perioada național-comunismului au păstrat caracterul totalitar și au accentuat puterea personală a lui Nicolae Ceaușescu. Un argument este instituirea funcției de președinte al Republicii Socialiste România în 1974, funcție ocupată de Ceaușescu. Deoarece acesta conducea deja partidul, cumulul funcțiilor concentra decizia politică în mâinile sale. Propaganda prezenta conducătorul drept autorul tuturor realizărilor, iar presa, televiziunea și manifestările publice întrețineau cultul personalității. Cenzura și supravegherea limitau formularea unor opinii critice. Așadar, schimbările instituționale și propaganda nu au democratizat regimul, ci au întărit controlul personal și ideologic.

Politica internă a rămas bazată pe partid unic, proprietate controlată de stat și represiune, chiar atunci când conducerea afirma independența față de Moscova în plan extern. Continuitatea acestor mecanisme explică de ce autonomia diplomatică nu a produs libertate politică pentru cetățeni.

Exemplu scris de Zece, nu singurul răspuns bun.

Un exemplu de răspuns

România postbelică a intrat sub dominația unui regim comunist, instaurat în contextul extinderii influenței sovietice. Politica internă și externă a urmat inițial modelul stalinist, iar mai târziu afirmarea autonomiei naționale a coexistat cu menținerea totalitarismului.

Doi factori au contribuit la instaurarea totalitarismului. Primul a fost prezența Armatei Roșii și sprijinul Uniunii Sovietice pentru comuniști, care au modificat raportul de forțe din viața politică românească. Al doilea a fost eliminarea treptată a opoziției prin intimidare, falsificarea alegerilor și măsuri represive. Alegerile din 1946 și înlăturarea monarhiei în 1947 au permis concentrarea puterii. Astfel, un context extern favorabil și acțiuni interne nedemocratice s-au completat în construirea regimului.

O constituție adoptată în etapa stalinismului a fost Constituția din 1952. O primă caracteristică era organizarea statului după model sovietic și consacrarea rolului conducător al Partidului Muncitoresc Român. O a doua caracteristică era proclamarea Marii Adunări Naționale ca organ suprem al puterii de stat, fără o separare reală a puterilor. Deși erau înscrise drepturi cetățenești, exercitarea lor depindea de voința partidului. Instituțiile reprezentative nu rezultau din competiție politică liberă, iar represiunea împiedica opoziția față de regim.

Un fapt din relațiile internaționale ale perioadei staliniste a fost aderarea României la Organizația Tratatului de la Varșovia, în 1955. Alianța militară, dominată de URSS, a fost constituită în contextul confruntării dintre blocul comunist și cel occidental. România a devenit parte a sistemului de securitate sovietic și și-a subordonat politica militară acestei apartenențe. Deoarece conducerea depindea de sprijinul Moscovei, aderarea a confirmat alinierea externă a statului. Faptul arată legătura dintre regimul intern și poziția internațională a țării.

Consider că național-comunismul românesc a păstrat caracterul totalitar, în pofida afirmării independenței față de URSS. Un argument este concentrarea puterii lui Nicolae Ceaușescu prin instituirea funcției de președinte al republicii în 1974. Deoarece acesta conducea deja partidul, noua funcție a întărit autoritatea personală. Propaganda, cenzura și cultul personalității îl prezentau drept centrul întregii vieți politice, iar opiniile critice erau reprimate. Așadar, autonomia externă nu a adus pluralism sau libertate politică în interior, ci a coexistat cu un control tot mai puternic asupra cetățenilor.

Evoluția de la stalinism la național-comunism a schimbat relația cu Moscova și stilul conducerii, însă a menținut partidul unic, controlul economiei și limitarea drepturilor până la prăbușirea regimului.

Exemplu scris de Zece, nu singurul răspuns bun.