România postbelică. Stalinism, național-comunism și disidență anticomunistă. Construcția democrației postdecembriste: Istorie la Bacalaureat

„În vara și toamna anului 1945, Partidul Comunist s-a consolidat, pe măsură ce lupta politică
s-a intensificat. Liderii comuniști și-au îndreptat atenția spre crearea unui partid disciplinat, iar la 16
octombrie 1945, au organizat prima conferință națională a partidului. Delegații au ales un Comitet
Central și un Birou Politic, alcătuite din Gheorghiu-Dej ca secretar general alături de Ana Pauker și
Teohari Georgescu, ministrul de interne, ca secretari. [...]
La jumătatea lunii octombrie 1946, guvernul a stabilit [...] ca alegerile să aibă loc la 19
noiembrie [...]. Atât Blocul Partidelor Democratice, dominat de comuniști, cât și național-țărăniștii,
care se aflau în fruntea opoziției, au considerat alegerile bătălia decisivă în lupta pentru putere.
Partidul Comunist încredințase Ministerului de Interne condus de comuniști misiunea organizării
alegerilor. Un uriaș aparat administrativ a fost mobilizat de comuniști pentru a-i promova pe
candidații Blocului și a împiedica opoziția să desfășoare o campanie eficientă. [...] Alegerile din 19
noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă. Guvernul urma să anunțe
rezultatele în ziua următoare [...], dar a existat o întârziere de 48 de ore. Acestea indicau o victorie
covârșitoare a Blocului Partidelor Democratice cu circa 70% din voturi [...] însă dovezile descoperite
după 1989 arată că a fost exact invers și că național-țărăniștii obținuseră o victorie răsunătoare. Se
pare că, atunci când au conștientizat proporțiile înfrângerii lor [...], liderii comuniști au suspendat
raportarea numărătorilor și le-au transmis instrucțiuni tuturor prefecților să «revizuiască» cifrele în
sensul unei victorii a Blocului Partidelor Democratice. [...]
Noul guvern, care își preluase atribuțiile la 1 decembrie 1946, cu P. Groza din nou prim-ministru,
era dominat de comuniști. Guvernul se confrunta cu sarcini descurajante. Una dintre cele mai presante
era refacerea după război, deoarece agricultura, industria și întreaga infrastructură economică suferiseră
daune majore. [...] Despăgubirile de război, care includeau alimente, materii prime de tot felul și
confiscări sovietice de echipament industrial, au secătuit țara de resurse. Guvernul sovietic era de
asemenea hotărât să monopolizeze producția internă și comerțul extern românesc [...].”
(

„La primul congres al Partidului Muncitoresc Român […], între 21-23 februarie 1948,
Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general al PMR, iar Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari
Georgescu au devenit ceilalți trei membri ai Secretariatului. Deși era secretar general, Gheorghiu-Dej
depindea, în totalitate, de bunăvoința grupului condus de Pauker, care deținea majoritatea în
Secretariat, putând oricând să blocheze inițiativele secretarului general sau să-l înlăture.
Au fost introduse criterii stricte pentru intrarea în partid deoarece nu puteau fi admiși
«membrii claselor exploatatoare». În plus s-a adoptat formula sovietică a stagiului de candidat de
membru de partid. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Rezoluția […] din noiembrie 1948 dădea
semnalul unei campanii […] menite să disciplineze partidul și să-i dea o structură complexă,
potrivită cu sarcinile momentului. […] Partidul trebuia să treacă de la etapa improvizațiilor,
corespunzătoare perioadei de preluare rapidă a puterii, la cea a partidului-stat, orientată către o
exercitare a controlului asupra societății, economiei și aparatului de stat, pe termen lung. […] Drept
urmare, în decursul anului 1948, partidul, structura de stat și economia României au fost reformulate,
devenind o copie fidelă a celor din Uniunea Sovietică.”
(

„Între 1948 și 1951 membrii elitei comuniste au instituit un aparat de securitate și
represiune fără precedent în istoria României. Instituțiile sovietice ofereau modelele, iar oficialii
Uniunii Sovietice serveau drept mentori. La început, liderii comuniști români și autoritățile de ocupație
sovietică păstraseră instituțiile de securitate existente […], dar în 1948 au considerat că era timpul
să introducă un nou stil. În acel an au creat Direcția Generală a Securității Poporului, care a ajuns
să fie cunoscută pur și simplu drept Securitate și a cărei misiune unică era protejarea regimului
comunist de dușmanii interni și externi. În anul următor a luat ființă Miliția, care înlocuia forțele de
poliție existente și a cărei principală responsabilitate era menținerea ordinii publice. Împreună cu
Securitatea, Miliția ținea populația sub supraveghere constantă […]. Apoi, în 1951, a fost organizat
Comandamentul Trupelor de Securitate. Până la jumătatea anilor '50, acesta era echipat cu mașini
blindate, artilerie […] și avea ca misiune suprimarea opoziției regimului. Aceste trei unități au acționat
ca o forță armată a partidului […]. De pildă, au strămutat zeci de mii de țărani din satele lor pentru a
înăbuși rezistența față de noua ordine, în general, și față de colectivizarea agriculturii, în particular,
și au arestat alte zeci de mii de oameni din toate categoriile sociale care erau suspectați de
disidență.” (

La două săptămâni după instalarea în funcție a guvernului condus de P. Groza, la 23
martie 1945, acesta a emis un decret-lege cu privire la reforma agrară. Decretul-lege prevedea
exproprierea tuturor domeniilor de peste 50 de hectare aflate în proprietatea particulară și [...] nu
oferea niciun fel de compensații. [...] Confiscarea tuturor utilajelor de pe moșiile expropriate a
constituit un aspect semnificativ al reformei, întrucât acestea au fost folosite pentru dotarea noilor
centre de închiriere a mașinilor agricole pentru țărani [...]. Aceste centre au reprezentat un pas
important spre colectivizarea forțată de mai târziu [...]. Ca să convingă țăranii [...] de seriozitatea
angajamentului său de a menține proprietatea particulară, guvernul a cerut efectuarea unei plăți
către stat pentru pământul primit. Suma era mică, nu constituia o povară financiară [...], însă era
importantă, întrucât Partidul Comunist [...] s-a folosit de aceasta pentru a dovedi țăranilor că
proprietatea lor asupra pământului este definitivă. [...]
Guvernul Groza [...] a dat o atenție primordială industriei. El a urmat îndeaproape principiile
și strategia schițate la Conferința Națională a Partidului Comunist din octombrie 1945.
(

În prima etapă, între 1948-1950, s-au „naționalizat“, adică s-au confiscat întreprinderile
industriale, bancare, spitale și farmacii, teatre, cinematografe, magazine, locuințe etc. [...] Practic,
proprietatea privată a fost desființată. [...] În 1949 a început colectivizarea forțată, adică o confiscare
mascată a pământului individual, terminată în 1962, după multe intimidări, abuzuri, arestări și crime.
Țăranii se opuneau răpirii pământurilor lor și treceau la rezistențe de diferite tipuri aproape peste tot.
[...] Până la urmă, 96% din pământul arabil făcea parte din „gospodării agricole colective“ - G. A. C.
(numite ulterior „cooperative agricole de producție“ - C. A. P.). Se spunea că pământul și uneltele
nu mai aparțineau țăranilor ca persoane ci comunităților de țărani când de fapt totul era confiscat și
controlat de stat.
În economie, [...] totul era trecut în planuri cincinale (de cinci ani) și decenale (de 10 ani) care
trebuiau să conducă la „succese istorice“ și la „realizări epocale“. Partidul Comunist, numit între anii
1948 și 1965 Partidul Muncitoresc Român, controla și dirija totul. [...] În fruntea partidului s-a aflat
până în 1965 Gheorghe Gheorghiu-Dej. (

Rușii au acceptat încheierea unui armistițiu cu România, semnat la Moscova, abia la 12
septembrie 1944. S-a numit „Convenția de armistițiu între România și Națiunile Unite“ [...]: România
era socotită un stat învins și nu unul care a ieșit de bunăvoie din lupta contra aliaților; țara era obligată
să întrețină o armată sovietică de ocupație [....]; uriașe despăgubiri de război trebuiau plătite URSS,
vreme de două decenii, ca preț al daunelor produse de armata română pe frontul de răsărit, al reluării
în 1941 a ținuturilor ocupate de ruși în 1940 etc.; granița între România și URSS s-a fixat pe Prut,
Basarabia, Herța și nordul Bucovinei fiind din nou ocupate; în schimb, s-a anulat dictatul de la Viena,
Transilvania cedată în 1940 trecând sub administrația provizorie a Armatei Roșii; România trebuia
să participe la lupta contra Germaniei cu 12 divizii. [...]
După 23 august 1944 s-au format unele guverne din militari și specialiști, conduse de
generalii Constantin Sănătescu și Nicolae Rădescu. În ele, sub amenințarea sovietică, au fost treptat
introduse elemente comuniste [...]. În august 1944, [...] Partidul Comunist Român avea câteva sute
de membri, pentru ca în 1947 numărul lor să fie deja de circa 800 000. [...] Ei erau, totuși, o minoritate
în cadrul națiunii române. Restul era compensat de trupele sovietice. Astfel, regele Mihai I a fost
obligat la 6 martie 1945 să-l accepte în fruntea guvernului controlat de comuniști pe dr. Petru Groza
[...]. Două gesturi ale guvernului Petru Groza păreau să-i câștige, măcar în parte, încrederea opiniei
publice, a populației sărace, anume preluarea oficială de către autoritățile române (de la ruși) a
controlului asupra nordului Transilvaniei și înfăptuirea unei reforme agrare [...].
Pe de altă parte însă, guvernul Petru Groza, impus de sovietici, a oprit libertatea presei, a
„curățat“ aparatul de stat de elemente „burgheze“, a organizat lagăre de deținuți politici [...]. Regele
Mihai I, în colaborare cu guvernele SUA și Angliei, a luat măsuri de protest și a intrat chiar într-o
„grevă regală“, după august 1945, refuzând să semneze decretele și legile.
(