Bacalaureat 2025 la istorie: varianta de rezervă

„Transilvania a intrat în războiul antiotoman în cursul anului 1594 [...], iar participarea ei la
lupte a fost modestă în acel an [...]. În toamna anului 1594 s-au angajat în luptă și Moldova și Țara
Românească [...]. Acțiunea lui Mihai [Viteazul] [...] amenința cu crearea unui focar de război [...] la
Dunărea de Jos. În consecință, după eșecul unei încercări de a reprima rebeliunea munteană cu
ajutorul tătarilor în iarna 1594-1595, otomanii s-au văzut siliți să mute centrul de greutate al efortului
lor militar pentru anul 1595 la Dunărea de Jos.
Încercarea de a anexa Moldova și Țara Românească și campania lui Sinan-pașa în Țara
Românească [...] au eșuat în fața forțelor creștine [...]. Experiența acestui eșec, ca și dificultatea
reală de a purta un război de anvergură pe teritoriul slab locuit și secătuit al Țării Românești, au
convins pe otomani că soarta conflictului putea fi decisă mai sigur în Ungaria. Ca urmare, principalul
efort militar otoman din anul 1596 [...] s-a desfășurat în Ungaria [...].”
(

„În toamna anului 1596, tătarii s-au abătut din nou asupra Țării Românești. După ce au ars
mai multe orașe, Buzău, Gherghița și București, tătarii au fost respinși de Mihai Viteazul, care s-a
îndreptat apoi împotriva cetății Turnu și a cetății [...] de la Nicopole, stăpânite de turci. Vestea victoriilor
lui Mihai Viteazul s-a răspândit în Europa, numele domnului român era rostit cu stimă și de el se legau
mari speranțe de îndepărtare a primejdiei otomane. [...]
După ce a înțeles din negocierile purtate cu Sigismund Báthory că o cooperare sigură, de
lungă durată a statelor creștine interesate în lupta împotriva Imperiului Otoman era greu de realizat,
Mihai Viteazul a încheiat [...] pace cu turcii [...]. După doi ani, luptele cu turcii au reizbucnit: Mihai
Viteazul a reușit să înfrângă din nou pe turci în mai multe locuri: la Kladova, Vidin, Nicopole [...]. În
urma atacului întreprins de turci asupra Țării Românești [...] și a înfrângerii acestora la Oblucița
(Isaccea) s-a ajuns la încetarea ostilităților. Mihai Viteazul [...] era interesat să aibă liniște din partea
Imperiului Otoman pentru a urmări schimbările politice care se petreceau în Transilvania și Moldova
și care luau un curs nefavorabil lui.” (

„Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949 a hotărât
«transformarea socialistă a agriculturii», ceea ce însemna colectivizarea ei. [...] Către sfârșitul
anului existau 56 de gospodării colective, dar numărul lor creștea încet și țăranii nu arătau
entuziasm în a se înscrie, fapt ce făcea ca apelul la violență să fie inevitabil. După declanșarea
colectivizării, circa 80 000 de țărani au fost aruncați în închisoare. Țara a devenit o imensă sală
de tribunal, circa 30 000 de țărani fiind judecați public pentru sabotarea eforturilor de colectivizare.
Colectivizarea a luat oficial sfârșit abia în 1962, când 60% din terenul arabil al țării a intrat în
proprietatea gospodăriilor colective și circa 30% în cea a gospodăriilor de stat. Proprietatea
personală s-a menținut în regiunile unde organizarea socialistă a agriculturii, pe suprafețe mari, a
fost imposibilă. [...]
O altă noutate pentru România a constituit-o introducerea muncii forțate la proporții
industriale. [...] La 25 mai 1949, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român
a decis construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră. Obiectivele economice care au stat la baza
acestui proiect au fost îndoielnice. [...] Înainte de toate, proiectul a servit ca un spațiu ideal pentru
lagărele de muncă forțată, în care au fost internați toți «dușmanii regimului» [...]. La începutul anilor
1950 erau internate în diverse lagăre de muncă 80 000 de persoane, dintre care 40 000 la Canalul
Dunăre-Marea Neagră, pentru care lucrau opt lagăre și 20 000 de muncitori voluntari. [...]
În toamna anului 1952 a fost adoptată noua Constituție a Republicii Populare Române, în
care se afirma că aceasta luase ființă «ca rezultat al victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra
fascismului german și al eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică». R. P. Română era
declarată «un stat al oamenilor muncii de la orașe și sate» și [...] se preciza că Partidul Muncitoresc
Român este «forța conducătoare a organizațiilor muncii, precum și a organelor și instituțiilor de
stat».“ (