Bacalaureat 2025 la istorie: sesiunea specială

„Domnii Moldovei și Țării Românești au beneficiat de efectele financiare ale avântului
comerțului de tranzit prin spațiul românesc, ca și al exportului de sare și pește. Ca urmare, în
secolele XIV-XV cea mai mare parte a veniturilor bănești ale domniei provenea [...] din taxe [...].
Fiscalitatea redusă a făcut ca autoritatea domnilor să nu fie resimțită ca prea apăsătoare [...].
Impactul otoman a provocat considerabile prefaceri ale organizării politice a Țărilor Române.
Modificarea raportului de forțe în favoarea Imperiului Otoman în al doilea sfert al secolului al XVI-lea
a adus domnia la discreția Imperiului Otoman, ceea ce s-a tradus prin tot mai frecventa înlocuire a
domnilor și numirea lor direct de la Istanbul, mai întâi în Țara Românească și apoi și în Moldova.
Mai gravă decât destabilizarea instituției domniei a fost sporirea extraordinară a obligațiilor financiare
față de Imperiul Otoman [...]. Creșterea fiscalității a slăbit atât țărănimea liberă cât și categoriile
intermediare cu funcții militare și administrative, astfel încât era subminat întregul mod tradițional de
funcționare a statului.” (

„Pentru a lua tronul Țării Românești, în 1593, Mihai [Viteazul] i-a jurat credință sultanului
și a plătit la Istanbul mari sume de bani. Odată ajuns domn, acesta și-a consolidat puterea în plan
intern și s-a pregătit de revoltă antiotomană. El și-a adus țara într-o alianță contra turcilor, numită
«Liga Sfântă», pornită de Habsburgi și de papă. [...] Din această grupare mai făceau parte Spania,
Veneția, unele ducate italiene, Moldova și Transilvania. [...] Ajutat de transilvăneni și în înțelegere
cu domnul Moldovei, Mihai [Viteazul] a pornit la București, în 1594, revolta antiotomană. Cu o armată
proprie de mercenari (militari plătiți) și cu sprijin de la aliații europeni, domnul Țării Românești a
obținut strălucite victorii contra turcilor și tătarilor, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre [...]. În scurt
timp, turcii au cerut pace și l-au recunoscut, de nevoie, pe Mihai [Viteazul] domn. Dar liniștea era de
scurtă durată, atât timp cât Polonia și Transilvania erau înclinate spre înțelegeri cu Imperiul Otoman,
îndreptate împotriva domnului român. [...] Pentru întărirea poziției țării sale, Mihai Viteazul a încheiat
un tratat cu Imperiul Habsburgic (1598), care echilibra într-un fel situația.“
(I. A. Pop, Prezentul din trecut: istoria pe care nu o înveți la școală: Românii din Antichitate până în zorii Epocii
Moderne)

„Regele Mihai I, [...] sub presiune sovietică, la 6 martie 1945, a fost nevoit să accepte
formarea unui guvern dominat de comuniști, condus de dr. Petru Groza [...]. După decembrie 1945,
[…] supuși unor presiuni din partea occidentalilor, sovieticii au acceptat principiul unei lărgiri a
executivului român, destinat să pregătească alegerile din 1946. Pe tot parcursul campaniei
electorale, până în noiembrie 1946, comuniștii au utilizat toate mijloacele de intimidare. În urma
alegerilor de la sfârșitul lui 1946 […] partidele democratice (în special Partidul Național Țărănesc)
au obținut o mare victorie electorală […]. Comuniștii au falsificat însă rezultatul alegerilor, fapt care
a stârnit protestele partidelor democratice. […]
Guvernul de la București a acordat o mare atenție pregătirii conferinței de pace care urma să
aibă loc. Delegația română, condusă de Gheorghe Tătărescu, a ajuns la Paris în 29 iulie 1946 și, în
discuțiile purtate, a susținut necesitatea recunoașterii cobeligeranței* României și a anulării
prevederilor Arbitrajului de la Viena din august 1940. De asemenea, au fost abordate probleme
economice și politice. În urma Tratatului semnat la 10 februarie 1947, României i-a fost recunoscut
dreptul asupra întregului teritoriu transilvan. Ea pierdea însă Basarabia și nordul Bucovinei în
favoarea Uniunii Sovietice, era obligată să plătească importante despăgubiri de război (în special
rușilor) și să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul ei pe termen de 90 de zile, sub pretextul
menținerii liniilor de comunicație cu efectivele Armatei Roșii aflate în centrul Europei. În realitate,
trupele sovietice au rămas pe teritoriul României până în 1958. [...]
După eliminarea fizică a celor mai importanți opozanți politici, un singur om mai rămăsese în
calea preluării totale a controlului de către comuniști: regele Mihai. [...] La 30 decembrie 1947, Petru
Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej i-au prezentat suveranului, sub formă ultimativă, o cerere de
abdicare imediată, pentru el și descendenții săi. Supus presiunii și neavând niciun sprijin, regele
Mihai I a abdicat. În aceeași seară, România a fost proclamată republică.”
(