Bacalaureat 2024 la istorie: sesiunea a doua (august)

„După înlăturarea lui Cuza, se formează o locotenență domnească, având rolul de a rezolva
repede problemele tronului vacant (rămas neocupat), fiindcă unele dintre puteri puneau unirea în
pericol. [...]
Aducerea unui principe străin, cu renume în Europa și care să poată fi ca un arbitru între
grupările interne opuse, părea singura soluție salvatoare. Drept urmare, la 10 mai 1866, în urma unui
nou plebiscit*, prin care poporul și-a spus cuvântul, parlamentul proclamă solemn voința României de
a rămâne unită, «având în fruntea sa pe Carol I, din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen». Curând,
prințul german vine în țară și preia tronul, iar marile puteri, mai ales Turcia și Austria, sunt puse din
nou în fața faptului împlinit. Domnia lui Carol I, de 48 de ani - mai întâi ca prinț și apoi ca rege - a
rămas una dintre cele mai glorioase din istoria românilor. [...] Printre primele acte importante înfăptuite
sub noul domn se numără promovarea Constituției [din 1866], prima lege fundamentală cu adevărat
modernă și adoptată [...] de către reprezentanții aleși ai poporului român.”
*plebiscit - referendum (

„Pe 16 aprilie 1877, România și Rusia încheiau o convenție militară, în urma căreia trupele
rusești puteau traversa teritoriul românesc în drumul lor spre Balcani. [...] Într-o sesiune extraordinară
a Adunării Deputaților, pe 9 mai 1877, era proclamată în Parlament Independența României, urmând
ca ea să fie celebrată, în deceniile următoare, în ziua de 10 mai - care era și Ziua Dinastiei. [...]
Armata română a fost dispusă la Dunăre și primele planuri militare nu prevedeau intervenția
soldaților români dincolo de fluviu, ci numai apărarea graniței [...] - cu atât mai mult cu cât, imediat
ce trupele rusești s-au apropiat de Dunăre, armata turcă a început să bombardeze orașele riverane
românești, de la Calafat spre Călărași și Brăila. În ultimele zile ale lui mai 1877, domnitorul Carol I
și țarul rus Alexandru al II-lea au avut o întâlnire la Ploiești - ocazie cu care partea rusă n-a solicitat
ajutorul armatei române în campania de peste Dunăre, deși rezistența turcilor, acolo, se dovedise
peste așteptări. [...] La sfârșitul lunii iulie 1877, după două atacuri rusești eșuate asupra sistemului de
redute al Plevnei, marele duce Nicolae (comandantul armatei țariste în zonă) i-a telegrafiat
domnitorului Carol I, cerându-i cu insistență ca armata română să-i vină în ajutor.”
(

„Turcii au ocupat Bucureștii, au transformat mănăstirea Radu-Vodă în moschee, au ocupat
Târgoviștea [...]. În octombrie 1595 a venit dinspre Transilvania Sigismund Báthory cu 22 000 de
secui, 15 000 de oșteni dați de nobili și de orașe, plus 63 de tunuri. Din Moldova, Ștefan Răzvan
aduce 3 000 de oameni și 22 de tunuri. În 1595, cele două capitale au fost eliberate, iar turcii au fost
urmăriți până la Giurgiu. În lupta de aici, cei care nu apucaseră să treacă fluviul au fost învinși [...]. Până
la urmă, Mihai [Viteazul], cu ajutorul aliaților săi, a dejucat planul de supunere a țărilor române. [...]
Mihai [Viteazul] trimite o nouă solie la împăratul habsburgic [Rudolf al II-lea], căruia îi cere să
ia sub protecție Țara Românească [...]. În iunie 1598, la Mănăstirea Dealu, s-a încheiat Tratatul:
Mihai [Viteazul] primea lunar bani pentru 5 000 de soldați și, eventual, încă pentru atâția, plus
armament și muniție; domnul trebuia să-i îndepărteze pe otomani «din Transilvania, Țara
Românească și din părțile Ungariei»; în împrejurări grele, împăratul și fratele său [...] aveau să trimită
și oști din Transilvania și din alte locuri; Mihai [Viteazul] trebuia să trimită și el oști, la nevoie, în
Ungaria, dacă turcii ar declanșa acolo ofensiva; domnul recunoștea suzeranitatea împăratului, fără
a plăti tribut [...]; împăratul recunoștea domnia ereditară în familia lui Mihai [Viteazul] și toate
drepturile și hotarele țării. [...] Aflând de tratat, turcii au trecut la represalii și au încercat înlocuirea
domnului [...].
În iulie 1599, Mihai [Viteazul] trimitea solie lui Rudolf al II-lea, care își dădea aprobarea la
planul propus. [...] Conform planului, Mihai [Viteazul] urma să atace Transilvania, luând Ardealul în
numele împăratului. Ca urmare, domnul a trecut munții cu oaste [...]. Lupta s-a dat la Șelimbăr, la
18/28 octombrie 1599, cu forțe aproximativ egale. Oastea Țării Românești a învins, iar alaiul lui Mihai
[Viteazul] s-a îndreptat spre capitală. [...] Mihai [Viteazul] a fost numit de Dietă principe sau
conducător al Transilvaniei. El a informat Poarta [Imperiul Otoman] despre luarea Transilvaniei și a
primit confirmarea domniei.” (