Voință și autoreglare conștientă: Psihologie la Bacalaureat

Thomas Jefferson a fost o personalitate enciclopedică radicală, care a transpus în cuvinte principiile Revoluției Americane și apoi, în calitate de om de stat, a pus acele cuvinte în practică. Retras, puternic și plin de ambiție, Jefferson a fost un vizionar politic cu o capacitate de anticipare uimitoare, un politician care poseda măiestrie și o viclenie discretă și care avea capacitatea de a coordona conspirații fără să lase nici un indiciu al implicării lui. (…) Deși amabil și fermecător, avea o aversiune puternică pentru dezbateri și rareori vorbea în public, având grijă să nu-și dezvăluie niciodată gândurile, decât în jurnalele lui și câtorva parteneri de încredere. Forța lui Jefferson stătea în scrisul său. Încoronarea ei o reprezintă Declarația de Independență. În calitate de delegat la cel de-al Doilea Congres Continental din Philadelphia în 1776, Jefferson a devenit autorul principal al documentului care nu recunoștea suveranitatea britanică. În expunerea sa, a susținut libertatea și egalitatea universale. Aceasta a fost prima cartă a drepturilor civile, documentul fondator al libertății. Marca minții inegalabile a lui Jefferson, hotărărea lui de a apăra libertatea și imensa lui generozitate față de semenii săi se observă în fiecare cuvânt al declarației. (…) Și-a câștigat reputația de radical demagog, dar, ca al treilea președinte al Statelor Unite, începând cu 1801, Jefferson a dat dovadă de cumpătare și finețe în prevenirea schismei ideologice care amenința să distrugă tânăra națiune. ”Suntem cu toții republicani - suntem cu toții federaliști", a declarat el la inaugurarea în funcția de președinte. (…) Cel care a declarat că ”toți oamenii sunt creați egali" a fost aspru criticat pentru atitudinile lui rasiste. Jefferson se opunea, în principiu, sclaviei. (...) Singura lui carte, ”Însemnări despre statul Virginia”, a scos la iveală, în abordarea chestiunii sclaviei, o puternică opoziție față de amestecul raselor (...) întemeiată pe opoziția ireconciliabilă dintre dreptate și autoconservare. „Ne aflăm într-o situație fără ieșire i-a spus el unui prieten referitor la sclavie, și nici nu putem să rămânem acolo, nici nu putem să ieșim în siguranță”. (…) Jefferson a dat dovadă de o energie și de o creativitate fenomenale. Cunoștea franceza, italiana, spaniola, latina, greaca și engleza veche. La 71 de ani, îl citea pe Platon în original. Compara dialecte ale indigenilor americani. A fost un fin arheolog (...) și un enofil (...). Aducea pe furiș plante și semințe din călătoriile sale, ca să-și îmbogățească noua țară. A inventat un scaun rotitor și o variantă primitivă a ușii automate. A fost un arhitect magnific: construcțiile concepute de el - Universitatea Virginia și moșia Monticello din Virginia fac acum parte din patrimoniul mondial. Biblioteca lui, (...) a devenit Biblioteca Congresului. La Casa Albă, președintele Jefferson își primea invitații în papuci, (...) primea bucuros vizitatori, doar din când în când, refugiindu-se la moșia lui Poplar Forest în căutarea singurătății după care tânjea. Toată America a dorit să-l omagieze pe radicalul republican care se dovedise a fi cel mai mare arhitect al Americii. A murit pe 4 iulie 1826, la cea de-a 50-a aniversare a zilei în care Declarația de Independență proclamase libertatea pentru toată lumea. (Simon Sebag Montefiore, Titani ai istoriei, Editura Litera)

Harold Washington a fost primul afro-american care a deținut această funcție (primar al orașului Chicago, n.n.) - un politician volubil, cu un spirit exuberant. Părinții mei îl simpatizau pentru modul în care reușea să-și condimenteze cu citate din Shakespeare discursurile altfel rustice și pentru pofta legendară, molipsitoare cu care mânca pui prăjit la evenimentele populare din South Side. Cel mai important era că nu suporta mașinăria bine gresată a Partidului Democrat, care administra de multă vreme orașul Chicago, oferind contracte publice gras plătite finanțatorilor politici și ținându-i, în general, pe negri în serviciul partidului, fără să le permită decât rareori să ajungă în funcții oficial alese. Cu o campanie axată pe reforma sistemului politic al orașului și pe o mai bună îngrijire a cartierelor neglijate, Washington a câștigat alegerile la limită. Avea un stil neobrăzat și un temperament îndrăzneț. Era capabil să-și sfâșie adversarii cu elocvența și intelectul lui. Era un supererou negru și inteligent. Intra în conflict frecvent și fără teamă cu membrii din vechea gardă a consiliului municipal, în general, albi și era considerat un fel de legendă vie, mai ales de către locuitorii de culoare ai orașului, care au văzut în mandatul lui sursa unui nou spirit al progresismului. (Michelle Obama, Povestea mea)

„Micul Ion Luca a zburdat, până a fost dat la școală, prin poienele pădurii mânăstirești; dacă este adevărat că de la vârsta cea mai fragedă se fixează trăsăturile temeinice ale firii, copilul își căuta camarazi oriunde, fără ifose de domnișor(...); îl vedem, cu închipuirea, isteț și voluntar, organizînd jocurile și punând la cale pozne de tot felul. În climatul dulce al locurilor păduroase,(...) copiii stăpîneau peste raiurile de verdeață și poalele dealurilor,(...) iar bunii părinți n-ar fi putut stăpâni pornirile zglobii ale lui Ion, desigur nesupus și pârdalnic, a cărui istețime nativă era privită cu admirație și indulgență. Copilăria și adolescența lui Caragiale se caracterizează prin zburdălnicie, independență și, până la un punct, tendință către refractarism. Luca și Ecaterina au avut de luptat cu temperamentul rebel, greu de stăpânit al lui lancu. Ei au adoptat, în împrejurare, cea mai bună metodă, a îngăduinții relative, care dă rezultate mai bune decât constrângerea. Am văzut, dintr-o scrisoare a lui Luca adresată fiicei sale, cum îi recomanda să nu țină seamă de năzbâtiile lui Iancu, care are un fond mai bun decât pare. Trăsătura este definitorie și valabilă dincolo de momentul redactării ei. În definitiv, Iancu nu se purtase, în tot timpul vieții lui Luca, ca unii dintre copiii familiilor burgheze, stricând liniștea părinților prin faptele cele mai necugetate. Dimpotrivă, a primit slujba de copist, obținută prin stăruințele tatălui,(...) și dacă este adevărat că a absolvit și clasa V-a secundară, probabil în capitală, lucrul arată că școlarul, chiar dacă se lăsa greu, nu era o fire cu totul neînfrânată. La moartea tatălui, însă, Iancu se scutură de servitutea birocratică și începe a-și impune voința în fața văduvei. Strămutarea familiei la București este a doua biruință a tânărului voluntar, înlesnită probabil de sfaturile rudelor bucureștene. Din acest moment, un fiu rău s-ar fi emancipat cu totul de obligațiile familiale, părăsindu-și mama și sora. Iancu s-a arătat vrednic de îndatoririle unui pretimpuriu șef de familie. De la vârsta generoasă a celor 18 ani, s-a purtat bărbătește, căutând să-și găsească mijloacele de întreținere pentru dânsul și ai lui. Ca sufleor de al doilea și copist în trupa Pascaly, concesionară a Teatrului Național din București, suficient retribuit, a putut face față nevoilor. Pentru Caragiale, datoria, credem noi, nu era atât un comandament etic, cât elanul afectiv al inimii. Iancu se simțea legat de ai lui organic, fără să-și bată capul cu principiile morale. La 20 de ani(...) este sănătos și robust și rezistă bine în feluritele îndeletniciri, muncind și alergând toată ziua și sfârșind cu lucrul de noapte al corectorului.(...) În 1885, la nașterea lui Mateiu, Caragiale, care nu era căsătorit cu mama copilului său, îl declară însă la Oficiul stării civile (...) și la vârsta când Mateiu dădea prilej admonestărilor părintești, Caragiale ducea greul întreținerii lui, a mamei și surorii lui și își făcea un nume prin perseverență. Posteritatea - cuvânt prin care înțelegem strict generația noastră, a păstrat despre personalitatatea omenească a lui Caragiale prejudecata boemei. O biografie romanțată (B. Jordan- Lucian Predescu), cu naive mijloace apologetice și cu o pretinsă viziune tragică a existenței marelui scriitor, îl situează în atmosfera fumurie a vieții de cafenea. (...)Tradiția orală, transmisă de cei ce l-ar fi cunoscut pe Caragiale, face dintr-însul un autentic și exclusiv reprezentant al ”vieții de boemă", chiar fără participarea cabotinilor din romanul lui Murger. Spre deosebire de versiunea curentă, rigidul moralist care a fost Ion Slavici a dat un strălucit certificat de bună purtare vechiului său prieten:” I. Luca Caragiali a fost bun fiu, bun soț și bun părinte”. ( Șerban Cioculescu, Viața lui I.L.Caragiale)

Imediat văzu în copil una dintre cele mai frumoase și mai aristocratice ființe pe care le cunoscuse vreodată. Frumusețea lui era extraordinară. Avea o siluetă fină și puternică, mlădioasă și plină de grație și o atitudine foarte hotărâtă; ținea capul sus și pășea cu un aer cu adevărat demn; asemănarea cu tatăl său era cu totul năucitoare: avea părul blond ca al tatălui, în vreme ce ochii erau negri ca ai mamei, dar fără acea privire tristă și timidă. Erau ochi îndrăzneți și în inocența lor citeai că niciodată nu se îndoiseră sau se temuseră. [...] Cedric, fără să știe că este observat, se comporta normal. Strânse în mod cordial mâna domnului Havisham, când îi fu prezentat și răspunse la întrebările lui cu aceeași promptitudine și dezinvoltură cu care îi răspundea domnului Hobbs. Nu era nici timid, nici impertinent și, în timp ce domnul Havisham vorbea cu mama lui, observa că el asculta conversația cu mult interes, ca și cum ar fi fost un adult. - Are aerul unui băiat foarte matur, zise domnul Havisham către doamna Errol. - În multe privințe e adevărat, răspunse ea. A învățat totdeauna foarte repede și a trăit mult printre maturi. Are și obișnuința de a folosi fraze lungi sau expresii pe care le-a citit în cărți sau pe care le-a auzit de la alții, dar se entuziasmează și pentru jocurile cu copiii. [...] Când domnul Havisham îl întâlni a doua oară avu ocazia să constate că totul era adevărat. În timp ce da colțul, din trăsură îi atrase atenția un grup de băieți aflați în prada unei mari agitații. Doi se pregăteau să se întreacă la fugă, iar unul dintre ei era micul Lord (Cedric), care, mai mult decât ceilalți, striga și urla în gura mare. Sta lângă umărul altui băiat, cu picioarele fremătând, așezate unul în fața celuilalt. [...] Viitorul Conte de Dorincourt (Cedric) atinse primul felinarul, cu două secunde înaintea lui Billy Williams. [...] Învingătorul și învinsul mergeau unul lângă altul, urmați de ceata zgomotoasă a prietenilor. Cedric îi spunea ceva lui Billy Williams. - Vezi, îi zicea el cu intenția de a-i face mai puțin neplăcută înfrângerea, cred că am învins pentru că picioarele mele sunt puțin mai lungi decât ale tale. Cred că asta este explicația. Eu sunt născut cu trei zile înaintea ta și asta este în avantajul meu. Sunt mai bătrân cu trei zile. Și, situația fiind prezentată în acest fel, părea să-l încurajeze pe Billy Williams, încât acesta începu să-și dea aere, de parcă el era învingătorul. Cedric reușea întotdeauna, într-un fel sau altul, să redea oamenilor seninătatea. (Frances H. Burnett, Micul Lord)

Ludovic al XIV-lea, nici pașnic, nici războinic (…) Politicos, statornic în prietenii, neplăcându- i să-și schimbe nici miniștrii, nici metodele de cârmuire (…) Adeseori a încurcat mărirea adevărată cu cea falsă. N-a știut nici să pornească, nici să sfârșească războaiele (…) Respecta formele dreptății, politicii și credinței și avea purtări de mare rege. Blând cu servitorii, mărinimos față de curteni, lacom în relațiile cu norodul, îngrijorat față cu dușmanii. Despotic în familie, rege la curte, aspru în sfaturile țării, copil în Consiliul Conștiinței. Victima a tot ceea ce-i amăgește pe regi: miniștrii, femeile, habotnicii. Mereu cârmuitor și mereu condus; alegând mereu anapoda, îmbiindu-i pe nătărăi, îndurând cu greu pe oamenii înzestrați, temându-se de inteligență. Serios în dragoste și în ultima lui legătură, slab de mai mare milă. În biruințele lui nici o ascuțime a minții. În nenorociri, nici o statornicie. În ceasul morții, nici pic de curaj. Iubea fala și religia. Toată viața a fost împiedicat să aibă parte și de una și de alta (…) De citit nu citea, pasiuni nu avea (…) N-ar fi avut poate nici unul din toate aceste cusururi, dacă ar fi avut o creștere mai îngrijită sau dacă ar fi fost puțin mai deștept. (Montesquieu-Caiete)