Caracter și trăsături caracteriale: Psihologie la Bacalaureat

Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt. Nu l-a întrecut nimeni până astăzi, și încă mulți ani de aici înainte nu-l va întrece nimeni. Râvna lui adâncă de a cunoaște și de a împărtăși și altora cunoștințele sale l-a făcut: cercetător în cele mai variate ramuri de cultură; creator, în scris și în cuvânt, de o fecunditate fără seamăn. Nu este răstimp, fie cât de întunecat, din trecutul poporului român, în care înțelegerea lui ageră să nu fi pătruns pentru a aduce lumină. Contribuția lui în acest domeniu se poate socoti la sute de volume. Ea formează baza de granit pe care vor clădi istoricii de mâine. În legătură cu istoria poporului român, cu intenția de a o face tocmai pe aceasta mai închegată și mai documentată, N. Iorga a studiat deopotrivă și istoria popoarelor învecinate, punând între ele multiple corelații, pe care ridica pe urmă sinteze, care pot fi discutate, dar care totdeauna vor rămâne interesante.

Alături de cercetarea pe câmpul faptelor istorice, merge la Nicolae Iorga cercetarea în domeniul literaturii și al artei. Toate manifestările literare și artistice îl ating și îl pasionează. El vibrează cu cele trecute și cu cele actuale, destul dacă ele sunt manifestări de adevărată cultură românească.

Însușirile de cercetător nu întunecă pe acelea de creator. Dimpotrivă. Incomparabil cetitor de documente, este tot atât de incomparabil ca animator și gânditor. Au fost momente, și încă des repetate, în care el a trecut, pentru toată lumea, ca reprezentantul de necontestat al culturii române. La congresele ce se țineau în străinătate; la locurile de cinste oferite de academiile străine României, persoana căreia nu i se discuta niciodată întâietatea era aceea a lui Nicolae Iorga. A fost gânditorul care, prin scrisul și prin cuvântul lui, a răscolit cel mai adânc inima conaționalilor săi. Din această răscolire s-au trezit în sufletele contemporanilor săi multe sentimente nobile, dar și destulă ură. Asupra țării au mers sentimentele nobile, pregătind înarmarea morală a generației care a făcut războiul de întregire a neamului; asupra lui a mers ura. […]

Scriitor și orator fecund, în același timp, coleg cu intimitatea cea mai comunicativă, prezența lui dogorea ca un foc. Era sclipitor în glumă; fermecător în tot ce spunea. Era mai presus de toate. Critic tăios, dar fără răutate. Iar când recunoștea cuiva un merit, nimic pe lume nu l-ar fi împiedicat să-l proclame. Figură ce se proiecta pe diferite planuri și care, cu toate acestea, era de o unitate perfectă. O figură de legendă, încă din timpul vieții, și care va câștiga în grandoare cu cât timpul va trece.

Toma Caragiu era un bărbat puternic, frumos, înalt, cu umerii lați și piept bombat, fața îngustă cu pomeți proeminenți, ochii negri ce scânteiau senin și fascinant, în care se citea un straniu sarcasm combinat cu o uimire ghidușă (...). Actorul avea o inteligență profundă, scormonitoare, intuia bine caracterul oamenilor, era un mare pamfletar al scenei, reușind să se impună în Teatrul “L.S. Bulandra”, continuând tradiția farselor bune, pe care le născocea pentru alții. Fiind conștient de talentul uriaș pe care-l avea, Toma Caragiu a lucrat asupra lui însuși pentru a se dărui în întregime semenilor săi (...), pentru el arta constituind un mijloc de apropiere, de comunicare cu oamenii, iar cei care i-au fost în preajmă, știu foarte bine acest lucru. Toma Caragiu repugna izolarea și înstrăinarea orgolioasă față de oameni, el simțindu-se bine doar între ei, împărtășindu-le nu doar bucuriile ci și amărăciunile. Acesta era un personaj unic, inconfundabil, cu o inimaginabilă disponibilitate, atât ca artist cât și ca om. Toma a fost prietenul tuturor (...). Sensul existenței sale ca și actor a fost publicul, el fiind fericit când reușea să-i facă pe oameni să râdă. Pe scenă, Toma Caragiu dorea să-l lași singur, de capul lui, să facă ce vrea, acesta reușind să se impună și prin monolog, care era cel mai greu gen artistic de însuflețit. Toma Caragiu nu s-a remarcat printr-un personaj anume, personajul lui rămânând propria persoană, Caragiu însuși, ca monstru sacru, ca interpret genial, creator al tuturor textelor comico-dramatice și al propriei sale viziuni asupra realității trăite (...). Acesta a fost un perfecționist, mereu nemulțumit de nivelul la care se exprima pe scenă, pregătindu-și fiecare apariție în fața spectatorilor cu o migală de bijutier. Geo Călugăru consemna în cartea sa că „Toma Caragiu a fost o personalitate impresionantă care însă, ca oricare dintre noi, a avut și slăbiciuni. Una dintre ele era că nu se putea abține și râdea foarte ușor pe scenă. Colegii actori, știind asta, îl provocau mereu. Mai greu era a doua zi, când pentru toți care îi făcuseră șotii, devenea din nou dom’ director. Dar reușea să tragă această linie, se impunea pentru că știa foarte bine să discearnă între răspundere și meserie” (...). „Colegii de scenă îl descriau pe Toma ca fiind ambițios, dornic de a juca și energic, dar mereu cu un surâs în colțul gurii. Partener de șotii și complice la pozne, Toma a fost, nu o dată, victimă a câte unei glume amicale. Într-o perioadă în care locuia temporar într-o cabină de teatru, colegii, profitând de somnul său adânc, după o zi istovitoare, n-au stat pe gânduri, l-au luat binișor în brațe și l-au cărat pe scenă, în timpul spectacolului. Ce față avea când s-a trezit în pijama, în decorul tabloului 8. A rămas de pomină pentru toți cei care l-au văzut“ (...). La vârsta de 28 de ani, Toma Caragiu este numit director al Teatrului de Stat din Ploiești (...). La scurt timp după numirea în această funcție, își dă seama că Ploieștiul este un oraș dificil pentru teatru, spectatorii pasionați se duceau să vadă spectacole la București (...). Directoratul lui Toma Caragiu a fost momentul care a ridicat definitiv statutul teatrului din Ploiești de la nivelul unui teatru de provincie la nivelul unui teatru de prestigiu. Toma Caragiu a fost un dedicat administrator. Între 1953 și 1965, pe scena teatrului din Ploiești s-au pus în scenă 90 de premiere, o performanță care niciodată nu a mai putut fi egalată (...). Răsplata eforturilor și izbânzilor sale nu a întârziat. Numărul amicilor și admiratorilor săi ploieșteni a crescut simțitor, oameni din afara teatrului, foști colegi de liceu și actori erau mândri de a fi onorați de prietenia sa (...). Toată lumea își respecta directorul, iar femeia de serviciu, sosind în zorii zilei la teatru, spre a face focul și a mătura, l-a găsit pe Toma Caragiu la birou, preocupat să rezolve maldărul de hârtii cu situații, rapoarte, grafice, memorii, referate, cereri, propuneri, planuri, cronici. Închizând cu grijă ușa cabinetului, spre a nu-l deranja, profund mișcată, bătrâna i-a urat în gând: „Dă, doamne, să nu moară niciodată!” (https://aboutpeople.ro/ro/toma-caragiu/)

În zorii reci ai zilei de 16 februarie 1926, la Frankfurt, în Germania, s-a născut o fetiță. I-au pus numele Margot Betti Frank, în cinstea bunicii și a mătușii sale - un nume simplu, dar menit să fie rostit cu tandrețe, nu cu istorie. Pentru părinții ei, Otto și Edith Frank, Margot a fost începutul unei lumi pline de promisiuni. Ei au notat fiecare zâmbet, fiecare prim pas, fiecare clipă mică, ca și cum ar fi putut opri timpul înainte ca istoria să-l zdrobească. Margot a crescut într-o casă caldă, ordonată, unde cărțile aveau un loc pe masă, iar conversațiile despre bine și rău începeau devreme. Avea părul închis la culoare, ochii mari și senini, și o fire blândă, retrasă, dar plină de înțelepciune. Era, spuneau cunoscuții, o fată care nu avea nevoie să vorbească tare ca să fie auzită. Un prieten din copilărie își amintea: „Margot reușea în tot ce făcea, dar nu se lăuda niciodată. Era genul de persoană în care puteai avea încredere deplină.” Când familia Frank a fost forțată să părăsească Germania nazistă și să se stabilească în Amsterdam, Margot s-a adaptat cu discreție și demnitate. A învățat limba olandeză repede (...) și a continuat să exceleze la școală. Era disciplinată, atentă, o elevă model - nu din ambiție, ci dintr-un simț profund al datoriei. Într-o vreme în care ura începea să se strecoare în fiecare colț al Europei, Margot credea încă în puterea educației și în bunătatea oamenilor. Dar lumea nu avea să-i lase timp pentru visuri simple. În iulie 1942, familia Frank a primit un ordin de deportare. Margot era cea vizată. Avea doar șaisprezece ani. În aceeași seară, părinții au hotărât să dispară. Și astfel, familia Frank - Otto, Edith, Margot și Anne - s-a ascuns în Anexa Secretă de pe Prinsengracht 263, la Amsterdam. În spatele zidurilor înguste și al ferestrelor acoperite, viața a continuat în șoaptă. Anne scria, râdea, visa cu voce tare. Margot, în schimb, tăcea și studia. Își făcea lecțiile singură, cu o rigurozitate tăcută, încercând să mențină ordinea într-un haos care nu mai avea reguli. Visa să devină moașă, să ajute la aducerea pe lume a copiilor, să-și dedice viața grijii față de alții. Visul ei era, într-un fel, o formă de speranță pură - să fie acolo, când viața începe, chiar dacă trăia în mijlocul morții care îi vâna. Ca și sora ei, și Margot ținea un jurnal. Dar acel jurnal nu a fost niciodată găsit. Nimeni nu știe ce gânduri a scris acolo, ce temeri a ascuns între file, ce rugăciuni a adresat nopților fără stele. Tot ce a rămas din ea sunt amintirile altora - umbre de gesturi, frânturi de blândețe, ecouri ale unei inteligențe liniștite. Istoria i-a furat vocea, dar nu și prezența. În august 1944, familia Frank a fost trădată și arestată. Au fost duși la Westerbork, apoi la Auschwitz, și în cele din urmă la Bergen-Belsen. Acolo, într-un câmp de noroi și suferință, Margot și Anne și-au petrecut ultimele luni din viață. Foamea, frigul și tifosul au făcut mai mult decât orice soldat. În februarie 1945, cu puțin înainte ca lagărul să fie eliberat, Margot a murit. Avea 19 ani. Câteva zile mai târziu, a murit și Anne. Surorile care împărțiseră o cameră, un secret și o tăcere, au plecat împreună. Despre Margot s-a vorbit puțin. Anne a devenit glasul generației pierdute, simbolul inocenței ucise, numele care a răsunat în întreaga lume. Dar fără Margot, acel jurnal nu ar fi existat. Ea a fost liniștea din spatele furtunii, echilibrul, sprijinul nevăzut. A fost, cum spunea Otto Frank mai târziu, „lumina constantă într-o casă care trăia în întuneric”. Margot Frank nu a avut parte de glorie, nici de citate, nici de monumente. Dar în felul ei tăcut, a reprezentat curajul suprem: acela de a rămâne uman într-o lume care își pierduse umanitatea. Iar povestea ei, deși aproape pierdută, ne amintește că istoria nu este făcută doar din eroi care scriu, ci și din suflete care trăiesc cu demnitate - și mor fără ca cineva să le audă vocea. (https://www.facebook.com/asmarandi.alexandra: Margot Frank-sora tăcută din spatele unui jurnal care a schimbat lumea)

„Astăzi ar fi foarte greu să găsești pe cineva care să nu fi auzit vorbindu-se despre Sigmund Freud. Fie cu privire la lumea viselor, fie a inconștientului, numele lui este un reper obligatoriu atât pentru profanul în probleme filosofice, cât și pentru erudit (...). Multe dintre fotografiile rămase de la Freud ne înfățișează un bărbat cu barbă deasă, în general căruntă, și cu ochi pătrunzători, de multe ori încadrați de ochelari rotunzi. Aproape întotdeauna îl vedem cu fața încruntată. Această purtare severă ne-ar putea duce cu gândul la un intelectual arogant, înfumurat și dogmatic. Nimic mai departe de realitate. Sigmund Freud era o persoană amabilă, neafectată și deloc îngâmfată. Din contră, foarte adesea spunea că nu prea e dotat cu capacități intelectuale! Înconjurat de apropiați, Freud se arăta întotdeauna jovial și își etala simțul umorului. Sigur că, în apărarea ideilor lui, era tenace, chiar încăpățânat, dar în niciun caz dogmatic sau intransigent. De aceea, firea lui tolerantă și marea lui dragoste de adevăr l-au făcut să fie îndrăgit de prieteni și de mulți dintre colaboratorii lui (...). În ceea ce privește raporturile personale, Freud a fost întotdeauna foarte discret. Totuși, se păstrează mare parte a corespondenței lui cu Martha, din timpul celor patru ani de logodnă, cea care a devenit soția psihanalistului austriac, cu care a avut șase copii. Această scrisoare surprinzătoare, de exemplu, ne dezvăluie caracterul fermecător de candid și în același timp voit sincer al lui Freud: „Știu că nu ești frumoasă în sensul pe care l-ar da un pictor sau un sculptor acestui cuvânt. Dacă insiști pe o precizare riguroasă a sensului cuvintelor, atunci mă voi vedea nevoit să admit că nu ești frumoasă. Totuși, nu te-am lingușit niciodată cu vorbele mele. Eu nu știu să măgulesc, chiar dacă, da, pot greși. Ceea ce voiam să fac să se înțeleagă este până în ce punct farmecul ființei tale se exprimă în chipul și în trupul tău, până în ce punct aspectul tău arată cât ești de dulce, de generoasă și de echilibrată. În ceea ce mă privește, am fost întotdeauna mai curând insensibil la frumusețea formală” (...). Originalitatea și curajul teoriilor lui Freud, precum și constanța sa personală, rigoarea și marea lui onestitate intelectuală, fac din el un om de știință și un intelectual demn de admirație. Prin urmare, e ușor de imaginat că Sigmund Freud și rezultatele în domeniul psihanalizei vor continua să fascineze generațiile viitoare”. (Marc Pepiol Marti, Freud. Călătorie în adâncurile eului, Editura Litera, București, 2020)

„Ove are 59 de ani și este întruchiparea perfectă a bătrânului morocănos, tipicar și plin de principii, care se află într-un continuu război cu lumea (...). A împânzit cartierul cu avertizări și interdicții și are grijă ca acestea să fie respectate: în fiecare dimineață pleacă în inspecție pentru a se asigura că nu s-a dat vreo spargere, că deșeurile sunt sortate corect, că nicio bicicletă n-a fost lăsată în locuri nepermise. Se ia la harță cu toți cei care încalcă regulile, vecinii nu prea îl înghit. Ove este o persoană inflexibilă, care crede în ordine, în rutină, în cumpătare și în lucrurile care rămân neschimbate. Se pricepe să repare și să construiască, îi plac numerele și casele, este fidel unei singure mărci de automobil: Saab. Vorbește puțin, dar face multe, pentru că „bărbații sunt ceea ce fac, nu ceea ce spun” (...). Își plătește facturile la timp și nu a avut vreodată concediu medical. Este încăpățânat și suspicios, convins că toată lumea vrea să-l înșele, că societatea s-a umplut de idioți care nu sunt în stare nici să schimbe un bec (...). Ove se simte din ce în ce mai inutil într-o societate de incompetenți și leneși. El nu își mai găsește un loc și un rost într-o lume în care totul devine computerizat și nimeni nu mai face lucruri care durează (...), în care oamenii nu mai vor să muncească și să-și asume responsabilități. O lume a bărbaților cu bărbi elaborate și pantaloni prea strâmți, care-și schimbă regulat serviciul, nevasta și mașina, o lume în care loialitatea și calitatea nu mai valorează nici cât negru sub unghie (...). Dacă l-ai cunoaște pe Ove în realitate, fără a ști prea multe despre trecutul lui, probabil că l-ai considera un om antipatic, de care e mai bine să te ferești, dacă nu vrei să intri într-o dispută interminabilă. Însă, dincolo de fațada dură și morocănoasă, Ove este un om cumpătat, integru, muncitor, curajos și principial, cum rar mai găsești în zilele noastre (...). După o copilărie deloc ușoară și câteva evenimente care l-au făcut să-și piardă încrederea în oameni, Ove s-a închis într-o carapace de ursuzenie și țâfnă, care se topește doar în preajma soției sale, Sonja. Cei doi sunt tot atât de diferiți ca noaptea de zi, și nimeni nu înțelege de ce Sonja, o femeie luminoasă, care răspândește în jur căldură și optimism, a ales să-și petreacă viața alături de Ove. Ea este poate singura persoană care îl înțelege și îi apreciază calitățile, care știe să-i scoată la lumină latura caldă și îngăduitoare, singura care vede piatra prețioasă ascunsă adânc în bulgărele de gheață. Sonja este culoarea din lumea în alb și negru a lui Ove (...). Merită din plin să citiți „Un bărbat pe nume Ove” de Fredrik Backman, nu doar pentru complexitatea protagonistului, ci și pentru importanța unor subiecte abordate: pierderea unui om drag și, odată cu el, a sensului vieții; toleranța față de minorități și de persoanele cu altă orientare sexuală; importanța principiilor, a caracterului, a căutării dreptății; adaptarea la o nouă vârstă și la o lume în continuă schimbare”. (http://lecturile-emei.blogspot.com/2017/06/un-barbat-pe-nume-ove-fredrik-backman.html)

„Născută într-o familie de intelectuali, educată în buna tradiție a școlii românești, formată ca medic de titanii școlii românești de medicină care i-au fost dascăli, marcată de contactul cu strălucirea intelectuală a României interbelice, personalitatea Anei Aslan era un amestec de inteligență lucidă, temeritate, perseverență, feminitate și romantism. Ana Aslan își venera maeștrii. Considera ingratitudinea un păcat de neiertat. Căuta adevărul cu obstinație. Citez: „Urăsc minciuna, pe care o consider cea mai gravă insultă adusă demnității intelectuale a omului. Minciuna este infinit mai gravă decât eroarea; ea reprezintă eroarea premeditată și acceptată ca atare”. lată cum o descrie Valentin Lipatti: "Această mare doamnă era o apariție delicată, fragilă, la care te izbea privirea. Părea că întreaga sa inteligență era concentrată în ochii mari verzi-căprui, alături de curiozitate, ironie, voința de a trăi și munci. (...) Orele pe care le-am petrecut de vorbă cu Ana Aslan au însemnat pentru mine și o explorare a personalității sale - amestec ciudat și fascinant de inteligență și ironie, de entuziasm copilăresc și de timiditate, de exigență și rigoare, de automulțumire și de egoism, dar și de dăruire de sine. (...) O privire pătrunzătoare, care anihila orice intenție de a te dedubla în vreun fel, intenție inutilă dealtfel în fața spiritului său de observație și mai ales al intuiției sale... Prin ce secret această apariție fragilă domina prin simpla ei prezență orice adunare în care apărea? Feminină, de o eleganță sobră, de mare rafinament, exigentă cu colaboratorii, dar mai ales cu ea însăși, personalitatea Anei Aslan era un uluitor aliaj de austeritate, voință, riguroasă disciplină, sensibilitate, dragoste de viață și înțeleaptă înțelegere pentru cei din jurul său. O viață de luptă, de decepții și triumf, îngropase undeva adânc o dureroasă vulnerabilitate și dorință de afecțiune. Dăruirea cu care și-a îmbrățișat profesiunea nu a lăsat loc întemeierii unei familii. (...) Dincolo de rigoarea cu care își controla și își stăpânea exteriorizările, preferința pentru muzica lui Grieg și Chopin îi trăda sensibilitatea delicată și puternică." (...) Personalitatea sa este fascinantă: îmbracată mereu la patru ace, cu o siluetă filiformă, distantă dar respectuoasă, mereu aranjată și coafată, retrasă și totuși cordială. Ca orice om care se dăruiește unui țel atât de mistuitor, Ana Aslan a avut o disciplină de viață și o rigoare incredibilă. Respecta normele sociale și, chiar daca lua masa singură, nu mânca niciodată fară să fie îmbrăcată elegant, parfumată și fără să poarte bijuteriile preferate. Spunea despre sine, într-un interviu, că i-au plăcut oamenii și poveștile lor de viață, chiar dacă nu a fost mereu înțeleasă de cei din jur. A ales să nu se căsătorească niciodată și să nu aibă copii. A ales, mai presus de orice, medicina. Prefera să își aducă hainele de la o casă de modă din Milano și mărturisea că, în anii studenției, era dispusă să își aloce banii pe o lună pe o rochie, dar o rochie frumoasă. Muncea mult, până la 12 ore pe zi, dar știa și să fie mondenă: juca bridge, asculta muzică și mergea la spectacole de balet.” (http://www.fundatiaanaaslan.ro/books/inmemoriam.pdf)

„Micul Ion Luca a zburdat, până a fost dat la școală, prin poienele pădurii mânăstirești; dacă este adevărat că de la vârsta cea mai fragedă se fixează trăsăturile temeinice ale firii, copilul își căuta camarazi oriunde, fără ifose de domnișor(...); îl vedem, cu închipuirea, isteț și voluntar, organizînd jocurile și punând la cale pozne de tot felul. În climatul dulce al locurilor păduroase,(...) copiii stăpîneau peste raiurile de verdeață și poalele dealurilor,(...) iar bunii părinți n-ar fi putut stăpâni pornirile zglobii ale lui Ion, desigur nesupus și pârdalnic, a cărui istețime nativă era privită cu admirație și indulgență. Copilăria și adolescența lui Caragiale se caracterizează prin zburdălnicie, independență și, până la un punct, tendință către refractarism. Luca și Ecaterina au avut de luptat cu temperamentul rebel, greu de stăpânit al lui lancu. Ei au adoptat, în împrejurare, cea mai bună metodă, a îngăduinții relative, care dă rezultate mai bune decât constrângerea. Am văzut, dintr-o scrisoare a lui Luca adresată fiicei sale, cum îi recomanda să nu țină seamă de năzbâtiile lui Iancu, care are un fond mai bun decât pare. Trăsătura este definitorie și valabilă dincolo de momentul redactării ei. În definitiv, Iancu nu se purtase, în tot timpul vieții lui Luca, ca unii dintre copiii familiilor burgheze, stricând liniștea părinților prin faptele cele mai necugetate. Dimpotrivă, a primit slujba de copist, obținută prin stăruințele tatălui,(...) și dacă este adevărat că a absolvit și clasa V-a secundară, probabil în capitală, lucrul arată că școlarul, chiar dacă se lăsa greu, nu era o fire cu totul neînfrânată. La moartea tatălui, însă, Iancu se scutură de servitutea birocratică și începe a-și impune voința în fața văduvei. Strămutarea familiei la București este a doua biruință a tânărului voluntar, înlesnită probabil de sfaturile rudelor bucureștene. Din acest moment, un fiu rău s-ar fi emancipat cu totul de obligațiile familiale, părăsindu-și mama și sora. Iancu s-a arătat vrednic de îndatoririle unui pretimpuriu șef de familie. De la vârsta generoasă a celor 18 ani, s-a purtat bărbătește, căutând să-și găsească mijloacele de întreținere pentru dânsul și ai lui. Ca sufleor de al doilea și copist în trupa Pascaly, concesionară a Teatrului Național din București, suficient retribuit, a putut face față nevoilor. Pentru Caragiale, datoria, credem noi, nu era atât un comandament etic, cât elanul afectiv al inimii. Iancu se simțea legat de ai lui organic, fără să-și bată capul cu principiile morale. La 20 de ani(...) este sănătos și robust și rezistă bine în feluritele îndeletniciri, muncind și alergând toată ziua și sfârșind cu lucrul de noapte al corectorului.(...) În 1885, la nașterea lui Mateiu, Caragiale, care nu era căsătorit cu mama copilului său, îl declară însă la Oficiul stării civile (...) și la vârsta când Mateiu dădea prilej admonestărilor părintești, Caragiale ducea greul întreținerii lui, a mamei și surorii lui și își făcea un nume prin perseverență. Posteritatea - cuvânt prin care înțelegem strict generația noastră, a păstrat despre personalitatatea omenească a lui Caragiale prejudecata boemei. O biografie romanțată (B. Jordan- Lucian Predescu), cu naive mijloace apologetice și cu o pretinsă viziune tragică a existenței marelui scriitor, îl situează în atmosfera fumurie a vieții de cafenea. (...)Tradiția orală, transmisă de cei ce l-ar fi cunoscut pe Caragiale, face dintr-însul un autentic și exclusiv reprezentant al ”vieții de boemă", chiar fără participarea cabotinilor din romanul lui Murger. Spre deosebire de versiunea curentă, rigidul moralist care a fost Ion Slavici a dat un strălucit certificat de bună purtare vechiului său prieten:” I. Luca Caragiali a fost bun fiu, bun soț și bun părinte”. ( Șerban Cioculescu, Viața lui I.L.Caragiale)

”Numele complet al soțului lui Robbie era William Victor Terry, dar, nu se știe de ce, i se spunea doar pe numele de familie. Terry era ca o umbră, un bărbat cu aer distins care purta costum și vestă în fiecare zi a săptămânii și care nu scotea aproape niciodată vreun cuvânt. [...] Terry fusese pe vremuri însoțitor de vagon la compania Pullman, pe una dintre cursele de noapte care veneau și plecau din Chicago. Era o ocupație respectabilă, chiar dacă nu și bine plătită, practicată doar de bărbați de culoare în uniforme imaculate care cărau bagaje, serveau la masă și, în general, se ocupau de toate necesitățile din tren, inclusiv de lustruirea pantofilor. Ani de zile după pensionare, Terry a continuat să trăiască într-un formalism plat - îmbrăcat impecabil, serviabil dar distant, fără să se impună vreodată, cel puțin din câte puteam eu să-mi dau seama. Era ca și cum renunțase la o parte din el, ca să poată face față situației. Îl urmăream când tundea gazonul în zilele călduroase din toiul verii, cu pantofi închiși, bretele, pălărie cu bor îngust și mânecile suflecate cu grijă. Se răsfăța cu o singură țigară pe zi și un coktail pe lună, dar nici atunci nu se relaxa cum o făceau părinții noștri după un whisky sau o bere, pe care și le permiteau de câteva ori pe lună. O parte din mine ar fi vrut ca Terry să se destăinuie cuiva, să se elibereze de orice secrete ar fi purtat. Îmi imaginam că știa tot felul de povești interesante despre orașele pe care le vizitase și despre oamenii bogați pe care îi însoțise în trenuri. Dar nu aveam să auzim niciuna dintre acele povești. Nu se știe din ce motiv, nu a povestit niciodată.” (Michelle Obama, Povestea mea)

„Ove are 59 de ani și este întruchiparea perfectă a bătrânului morocănos, tipicar și plin de principii, care se află într-un continuu război cu lumea (...). A împânzit cartierul cu avertizări și interdicții și are grijă ca acestea să fie respectate: în fiecare dimineață pleacă în inspecție pentru a se asigura că nu s-a dat vreo spargere, că deșeurile sunt sortate corect, că nicio bicicletă n-a fost lăsată în locuri nepermise. Se ia la harță cu toți cei care încalcă regulile, vecinii nu prea îl înghit. Ove este o persoană inflexibilă, care crede în ordine, în rutină, în cumpătare și în lucrurile care rămân neschimbate. Se pricepe să repare și să construiască, îi plac numerele și casele, este fidel unei singure mărci de automobil: Saab. Vorbește puțin, dar face multe, pentru că „bărbații sunt ceea ce fac, nu ceea ce spun” (...). Își plătește facturile la timp și nu a avut vreodată concediu medical. Este încăpățânat și suspicios, convins că toată lumea vrea să-l înșele, că societatea s-a umplut de idioți care nu sunt în stare nici să schimbe un bec (...). Ove se simte din ce în ce mai inutil într-o societate de incompetenți și leneși. El nu- și mai găsește un loc și un rost într-o lume în care totul devine computerizat și nimeni nu mai face lucruri care durează (...), în care oamenii nu mai vor să muncească și să-și asume responsabilități. O lume a bărbaților cu bărbi elaborate și pantaloni prea strâmți, care-și schimbă regulat serviciul, nevasta și mașina, o lume în care loialitatea și calitatea nu mai valorează nici cât negru sub unghie (...). Dacă l-ai cunoaște pe Ove în realitate, fără a ști prea multe despre trecutul lui, probabil că l-ai considera un om antipatic, de care e mai bine să te ferești, dacă nu vrei să intri într-o dispută interminabilă. Însă, dincolo de fațada dură și morocănoasă, Ove este un om cumpătat, integru, muncitor, curajos și principial, cum rar mai găsești în zilele noastre (...). După o copilărie deloc ușoară și câteva evenimente care l-au făcut să-și piardă încrederea în oameni, Ove s-a închis într-o carapace de ursuzenie și țâfnă, care se topește doar în preajma soției sale, Sonja. Cei doi sunt tot atât de diferiți ca noaptea de zi, și nimeni nu înțelege de ce Sonja, o femeie luminoasă, care răspândește în jur căldură și optimism, a ales să-și petreacă viața alături de Ove. Ea este poate singura persoană care îl înțelege și îi apreciază calitățile, care știe să-i scoată la lumină latura caldă și îngăduitoare, singura care vede piatra prețioasă ascunsă adânc în bulgărele de gheață. Sonja este culoarea din lumea în alb și negru a lui Ove (...). Merită din plin să citiți „Un bărbat pe nume Ove” de Fredrik Backman, nu doar pentru complexitatea protagonistului, ci și pentru importanța unor subiecte abordate: pierderea unui om drag și, odată cu el, a sensului vieții; toleranța față de minorități și de persoanele cu altă orientare sexuală; importanța principiilor, a caracterului, a căutării dreptății; adaptarea la o nouă vârstă și la o lume în continuă schimbare”. (http://lecturile-emei.blogspot.com/2017/06/un-barbat-pe-nume-ove-fredrik-backman.html)

... era destul ca Aleoșa să apară undeva, ca toată lumea să-l îndrăgească. În casa binefăcătorului său, Efim Petrovici Polenov, care-l crescuse, reușise să-i câstige pe toți.(...)Darul de a câștiga dragostea celorlalți era ceva înnăscut la el, făcea parte - cum s-ar zice - din însăși firea lui spontană și lipsită de prefacătorie. La fel i se întâmplase și la școală, deși ai fi crezut mai curând că se număra printre copiii care stârnesc îndeobște suspiciunea(...). De multe ori, bunăoară, cădea pe gânduri și parcă se închidea în sine. De mic îi placea sã se ascundă în câte un ungher și să citească, și totuși, colegii lui îl priveau cu atâta drag, încât din primul moment și pâna la sfârșit, se putea spune cu drept cuvânt că Aleoșa fusese favoritul clasei. Nu era nici exuberant și nici prea zburdalnic de felul lui, dar iți dădeai seama numaidecât că nu era nici ursuz; dimpotrivă, avea o fire senină, egală, fără toane. Nu se simțise niciodată îndemnat să-și dea aere. Poate de aceea tocmai niciodată nu se temuse de nimeni, și cu toate acestea băieții vedeau foarte bine că nu-și face nici o fală din tăria lui de caracter, ba le venea chiar să creadă că nici habar n- avea c-ar fi curajos și că nu știa ce înseamnă frica. Uita pe loc orice jignire ce i s-ar fi adus. Nu trecea nici un ceas, și era gata să stea iarăși de vorbă, sau chiar să-i adreseze el însuși cuvântul celui care-l jignise, senin și cu inima deschisă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, fară a se preface cumva c-ar fi avut numai așa, un moment de uitare, ...ceea ce nu putea decât să-i câștige definitiv simpatia copiilor, facându-i să fie trup și suflet cu el.(...)Aleoșa era de o feciorelnică pudoare, ce mergea până la absurd. Nu putea suporta să audă anumite cuvinte sau discutându-se într-un anumit fel despre femei. Văzând că « Aleoska Karamazov» își astupa urechile de câte ori se pomenea « despre asta», băieții se strângeau buluc în jurul lui, silindu-l să-și ia mâinile de la urechi și strigându-i în față tot felul de cuvinte obscene. Aleoșa se zvârcolea, căutând să se smulgă din mâinile lor, se trântea pe jos (...)suporta însă în tăcere toate umilințele, fără să crâcnească măcar, fără să le adreseze o singură insultă. (...)fără să fi fost vreodată premiant, se numărase totdeauna printre cei mai buni elevi. Aleoșa nu apucase să-și termine studiile secundare; mai avea un an, când(...) anunță pe nepusă masă că avea de gând să intre la mânăstire.(...) Se vor găsi probabil unii care să riposteze că un obraz rumen, de fapt, nu exclude nici fanatismul și nici misticismul; impresia mea e, însă, că Aleoșa era în fond mai realist decât mulți alții. O, firește că trăind printre călugări nu se putea să nu creadă și el în minuni; după părerea mea însă, minunile nu vor reuși niciodată să-l descumpănească pe un realist. (...)Dacă Aleoșa luase calea mânăstirii, o făcuse numai pentru că în momentul acela era singura cale spre care fusese cu deosebire atras, oferind un ideal sufletului său zbuciumat, acela de a ieși din beznă la lumină. Aleoșa era(...) ceea ce se cheama un tânăr din vremea noastră, adică o fire cinstită, iubitoare de adevăr, un om care căuta cu stăruință adevărul și credea în el și care, purtând în sine acest crez, era hotărât cu tot dinadinsul să lupte pentru el din răsputeri; însuflețit de râvna înfăptuirilor imediate, a faptelor de vitejie, gata să-și jertfească și viața pentru a le împlini. (...)Aleoșa se hotărâse să aleagă o cu totul altă cale decât junimea contemporană, având totuși și el sufletul însetat de aceleași înfăptuiri imediate. Și după ce apucase să reflecteze mai serios și să se pătrundă de credința în nemurirea sufletului și în existența lui Dumnezeu, fără să mai stea pe gânduri, decisese spontan: « Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăți de masură». După cum, dacă ar fi ajuns la concluzia că Dumnezeu nu există și că sufletul nu este nemuritor, ar fi devenit pe loc ateu și socialist. (F.M. Dostoievski, Frații Karamazov)

Imediat văzu în copil una dintre cele mai frumoase și mai aristocratice ființe pe care le cunoscuse vreodată. Frumusețea lui era extraordinară. Avea o siluetă fină și puternică, mlădioasă și plină de grație și o atitudine foarte hotărâtă; ținea capul sus și pășea cu un aer cu adevărat demn; asemănarea cu tatăl său era cu totul năucitoare: avea părul blond ca al tatălui, în vreme ce ochii erau negri ca ai mamei, dar fără acea privire tristă și timidă. Erau ochi îndrăzneți și în inocența lor citeai că niciodată nu se îndoiseră sau se temuseră. [...] Cedric, fără să știe că este observat, se comporta normal. Strânse în mod cordial mâna domnului Havisham, când îi fu prezentat și răspunse la întrebările lui cu aceeași promptitudine și dezinvoltură cu care îi răspundea domnului Hobbs. Nu era nici timid, nici impertinent și, în timp ce domnul Havisham vorbea cu mama lui, observa că el asculta conversația cu mult interes, ca și cum ar fi fost un adult. - Are aerul unui băiat foarte matur, zise domnul Havisham către doamna Errol. - În multe privințe e adevărat, răspunse ea. A învățat totdeauna foarte repede și a trăit mult printre maturi. Are și obișnuința de a folosi fraze lungi sau expresii pe care le-a citit în cărți sau pe care le-a auzit de la alții, dar se entuziasmează și pentru jocurile cu copiii. [...] Când domnul Havisham îl întâlni a doua oară avu ocazia să constate că totul era adevărat. În timp ce da colțul, din trăsură îi atrase atenția un grup de băieți aflați în prada unei mari agitații. Doi se pregăteau să se întreacă la fugă, iar unul dintre ei era micul Lord (Cedric), care, mai mult decât ceilalți, striga și urla în gura mare. Sta lângă umărul altui băiat, cu picioarele fremătând, așezate unul în fața celuilalt. [...] Viitorul Conte de Dorincourt (Cedric) atinse primul felinarul, cu două secunde înaintea lui Billy Williams. [...] Învingătorul și învinsul mergeau unul lângă altul, urmați de ceata zgomotoasă a prietenilor. Cedric îi spunea ceva lui Billy Williams. - Vezi, îi zicea el cu intenția de a-i face mai puțin neplăcută înfrângerea, cred că am învins pentru că picioarele mele sunt puțin mai lungi decât ale tale. Cred că asta este explicația. Eu sunt născut cu trei zile înaintea ta și asta este în avantajul meu. Sunt mai bătrân cu trei zile. Și, situația fiind prezentată în acest fel, părea să-l încurajeze pe Billy Williams, încât acesta începu să-și dea aere, de parcă el era învingătorul. Cedric reușea întotdeauna, într-un fel sau altul, să redea oamenilor seninătatea. (Frances H. Burnett, Micul Lord)

Ludovic al XIV-lea, nici pașnic, nici războinic (…) Politicos, statornic în prietenii, neplăcându- i să-și schimbe nici miniștrii, nici metodele de cârmuire (…) Adeseori a încurcat mărirea adevărată cu cea falsă. N-a știut nici să pornească, nici să sfârșească războaiele (…) Respecta formele dreptății, politicii și credinței și avea purtări de mare rege. Blând cu servitorii, mărinimos față de curteni, lacom în relațiile cu norodul, îngrijorat față cu dușmanii. Despotic în familie, rege la curte, aspru în sfaturile țării, copil în Consiliul Conștiinței. Victima a tot ceea ce-i amăgește pe regi: miniștrii, femeile, habotnicii. Mereu cârmuitor și mereu condus; alegând mereu anapoda, îmbiindu-i pe nătărăi, îndurând cu greu pe oamenii înzestrați, temându-se de inteligență. Serios în dragoste și în ultima lui legătură, slab de mai mare milă. În biruințele lui nici o ascuțime a minții. În nenorociri, nici o statornicie. În ceasul morții, nici pic de curaj. Iubea fala și religia. Toată viața a fost împiedicat să aibă parte și de una și de alta (…) De citit nu citea, pasiuni nu avea (…) N-ar fi avut poate nici unul din toate aceste cusururi, dacă ar fi avut o creștere mai îngrijită sau dacă ar fi fost puțin mai deștept. (Montesquieu-Caiete)

”Numele complet al soțului lui Robbie era William Victor Terry, dar, nu se știe de ce, i se spunea doar pe numele de familie. Terry era ca o umbră, un bărbat cu aer distins care purta costum și vestă în fiecare zi a săptămânii și care nu scotea aproape niciodată vreun cuvânt. [...]
Terry fusese pe vremuri însoțitor de vagon la compania Pullman, pe una dintre cursele de noapte care veneau și plecau din Chicago. Era o ocupație respectabilă, chiar dacă nu și bine plătită, practicată doar de bărbați de culoare în uniforme imaculate care cărau bagaje, serveau la masă și, în general, se ocupau de toate necesitățile din tren, inclusiv de lustruirea pantofilor.
Ani de zile după pensionare, Terry a continuat să trăiască într-un formalism plat - îmbrăcat impecabil, serviabil dar distant, fără să se impună vreodată, cel puțin din câte puteam eu să-mi dau seama. Era ca și cum renunțase la o parte din el, ca să poată face față situației. Îl urmăream când tundea gazonul în zilele călduroase din toiul verii, cu pantofi închiși, bretele, pălărie cu bor îngust și mânecile suflecate cu grijă. Se răsfăța cu o singură țigară pe zi și un coktail pe lună, dar nici atunci nu se relaxa cum o făceau părinții noștri după un whisky sau o bere, pe care și le permiteau de câteva ori pe lună. O parte din mine ar fi vrut ca Terry să se destăinuie cuiva, să se elibereze de orice secrete ar fi purtat. Îmi imaginam că știa tot felul de povești interesante despre orașele pe care le vizitase și despre oamenii bogați pe care îi însoțise în trenuri. Dar nu aveam să auzim niciuna dintre acele povești. Nu se știe din ce motiv, nu a povestit niciodată.”
(Michelle Obama, Povestea mea)