Identificarea informațiilor explicite: Română la Bacalaureat

Am scris despre poezia lui Arghezi cu entuziasm două articole de fond în 1926, în Viața literară a lui Ion Valerian, urmat de F. Aderca, cu alte două editoriale. În vara aceluiași an l-am cunoscut, fiindu-i prezentat la Capșa de Vladimir Streinu. Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeță protocolară exagerată; îți strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit și spunându-ți „domnia-ta”. Cine cunoștea violența de limbaj a pamfletarului rămânea uimit de acest aspect al omului privat. Mai târziu, l-am vizitat pe marele poet acasă și am putut cunoaște o altă rară vocație a omului: aceea a paternității, căreia îi datorăm și incomparabilele pagini din Cartea cu jucării. Arghezi nu mai frecventa cafeneaua, devotându-se integral familiei și Mărțișorului*, unde totul, de la împrejmuire și alei până la clădiri și plantații, a fost făcut cu munca și uneori cu brațele lui, ce e drept vânjoase. La masă tăcea, mastica încet și-mi spunea: - Mănânc călugărește. Conversația lui era uluitoare. Ca și în tabletele* sale, desfășura, când era în vervă, o trâmbă de metafore despre oameni și lucruri, cu caracteristici totdeauna inedite. Spre deosebire de scriitorii diluați, care scriu cum vorbesc, Arghezi vorbea cum scria, cu aceeași forță de viziune și de expresie scurtă, colorată. Același este stilul său epistolar, deferent* la culme, dar și de o bogăție metaforică neobișnuită. Am publicat, cândva, o scrisoare a lui, de intervenție în favoarea unei femei sărmane, mamă de copii, cu soțul mobilizat, trimisă în calitate de delegat de mahala, la data de 13 martie 1942. Un document uman impresionant... și o mică bucată literară! [...] Într-o vreme, poetul își deprecia manuscrisele - e vorba de cele destinate tiparului - , lăsându-le să fie aruncate la coș după întrebuințare, când nu erau colecționate de câte un redactor bibliofil și admirator al geniului său. Am fost, poate, primul care i-a atras atenția că manuscrisele unui mare scriitor trebuie păstrate de el, ca un patrimoniu prețios, care ar putea fi valorificat de către urmași. Se pare că Arghezi n-a lăsat fără urmare sugestia mea. [...] Arghezi n-avea imensa siguranță de sine pe care am constatat-o la unii contemporani ai săi, de calitate net inferioară. Se bucura când primea elogii pentru câte o poezie sau tabletă, ba chiar manifesta mirare. - V-a plăcut? Vi se pare bună? Nu-mi dau seama. Nu-i plăcea să-i spui: - Maestre. Și nici să fie întrebat: - Ce mai scrieți? Omul civil se dorea abstras de calitatea sa de scriitor. Înțelegea să fie scriitor exclusiv la masa lui de lucru, la care se așeza în fiecare zi, credincios și el aceluiași comandament latin: Nulla dies sine linea*.

Pe vremea când Marin Preda lucra la romanul Delirul, eram la Mogoșoaia împreună cu (Alexandru) Andrițoiu și regretatul Nicolae Ștefănescu, care scriau în colaborare un scenariu de film. […] Seara, invariabil la ora 21 fix, cu o punctualitate exasperantă, Marin Preda venea din oraș să-și înceapă lucrul de noapte. Intra în salon preocupat și posomorât, purtând în mână o geantă tip diplomat în care-și ținea manuscrisul viitorului roman. Nu se despărțea o clipă de prețioasa-i comoară, spre exasperarea și incitarea fanteziei noastre. Într-o seară, maestrul apare cu același chip concentrat și neterestru, își ia obișnuitele sticle cu apă minerală de la bufet și dispare la etaj, ținând într-o mână [...] misterioasa geantă neagră. După câteva secunde, coboară neliniștit și ne explică fără să se oprească, ușor speriat, că și-a uitat cheia camerei în mașină. Andrițoiu m-a privit iluminat, cu ochii lui negri, și, fără un cuvânt, s-a îndreptat aproape în fugă spre scările ce duceau la etaj. A reapărut după câteva minute, răsuflând precipitat, dar cu chipul radiind de bucurie: - S-a făcut! Ne explică succint cum a urcat scările, cum a găsit geanta cu manuscrisul în fața ușii și cum „prețioasa comoară” se află de-acum în camera lui, fără să dea semne de întoarcere la adevăratul stăpân. Nu termină de povestit, când își face apariția Marin Preda, agitat, nervos, uluit, și i se adresează lui Nicolae Ștefănescu cu un ton sec și protocolar: […] - Mi-a fost furată geanta cu manuscrisul! […] Ne dispersaserăm fiecare mânați de elanuri detectiviste și, după câteva clipe, Andrițoiu, Nae Ștefănescu și cu mine ne întâlnim și aranjăm „redobândirea” prețiosului obiect. - Sandule, „umfli” servieta din cameră și-o iei agale pe alee; când auzi somația mea, abandonezi obiectul și simulezi fuga. Clar? […] Ne despărțim de el și intrăm în sala de televizor, unde Marin Preda chestiona cu severitate de anchetator un pompier civil care-l privea mirat, respectuos și cu o mare nedumerire înscrisă pe chip. Maestrul ne trage deoparte: - Îl bănuiesc pe ăsta! - De ce? - Nu știu! Tot timpul poartă basca asta pe ochi și, pe deasupra, e și spân... […] Ieșim pe alee și, deodată, în semiobscuritatea nopții de vară, deslușim o siluetă. - Uite-l, strig eu. […] - În numele legii, stai sau trag! - strigă în liniștea nopții Nae Ștefănescu, scoțând din buzunar în loc de pistolet, un stilou. […] După câțiva zeci de metri găsim abandonată în mijlocul aleii prețioasa servietă diplomat. De atunci, cu orice prilej, când îl întâlnea pe Nae Ștefănescu, Marin Preda exclama cu glasul pătruns de sinceră recunoștință: - Mon cher*, dacă nu erai dumneata, nu mai găseam niciodată manuscrisul... Și adăuga invariabil, pe un ton scăzut și misterios: și totuși, eu pe tipul ăla spân și cu bască îl bănuiesc și astăzi...

Voi începe cu una dintre cele mai vechi amintiri ale mele, din anii copilăriei. Era vară. Cred că aveam vreo trei ani și jumătate. Purtam pe atunci părul lung. [...] Mi-amintesc că în vara aceea ne-am dus cu toții la mare. Îmi plăcea foarte mult să stau pe țărm și să privesc în depărtări nesfârșita întindere a apelor, câteodată albastre-verzui, câteodată întunecate. Marea era liniștită. Cerul de un albastru pur. Dar deodată, pe neașteptate, apele până atunci liniștite au început să se zbuciume, să se ridice înspumate, aci înaintând spre plajă, aci retrăgându-se zgomotos și măturând nisipul de pe mal. Pe urmă, alte și alte valuri au pornit să se apropie mai înfuriate, să se învolbureze mai amețitoare spre țărm. [...] Mi-am dat destul de repede seama că cel care stârnise furtuna nu fusese altul decât vântul. Așadar, departe de a mă speria, am simțit o admirație adâncă pentru puterea lui. M-a impresionat nespus; iar imaginea celor văzute pe plajă m-a urmărit mai apoi vreme îndelungată. Seara, când ne-am întors acasă, vântul nu contenise încă. Locuiam atunci pe strada Fântânii, într-o casă care avea o grădină cu pomi. Lângă fereastra camerei în care dormeam eu era un copac. Frunzele lui, asemenea valurilor, glăsuiau, povesteau, plângeau, gemeau. M-am apropiat de fereastră și am ascultat până târziu. A doua zi dimineața am rugat-o pe mama să taie pomul... pentru că toată noaptea făcuse vântul „să plângă” printre ramurile sale! M-am atașat, așadar, de vânt încă de mic. Pentru mine, el era un uriaș cu puteri nebănuite, în stare să ducă în spinare corăbii și vapoare cât casa - pe ape, nori cât muntele de mari - prin văzduh. Mi l-am făcut prieten. Îl admiram. Era atât de puternic! A venit apoi vremea școlii. Am urmat cursurile primare la școala „Petrache Poenaru”. Părinții au hotărât să-mi taie pletele: nu se mai potriveau cu noua mea... îndeletnicire. [...] M-am întristat tare mult; ca să mă împace, tata mi-a făcut cel mai frumos zmeu. Era foarte mare. [...] Am urmat apoi cursurile liceului „Sfântul Sava”, unde am avut doi buni prieteni: pe Gheorghe Dinescu și pe Popovici, cu care, bineînțeles, dând glas pasiunii mele mai vechi, făceam zmeie. Acum, fiind mai mare, căutam să deslușesc unele taine ale vântului, ale zborului, să aflu ce se întâmplă în timpul lui, de ce și când aerul poate susține un zmeu... Pasiunea mea pentru iscodirea tainelor fenomenelor fizice începea, așadar, să se înfiripe de timpuriu. [...] Vă întrebați, desigur, de unde provin dragostea, pasiunea mea pentru tehnică, pentru construcții, dorința de a iscodi, de a cerceta, de a descoperi. În mare măsură, am dobândit-o datorită tatălui meu, așa cum am mai spus. Apoi, datorită faptului că, din fragedă vârstă, din liceu, am cunoscut și personal, nu numai din povestirile tatălui meu, pe marele inventator Nikola Tesla, care venea uneori la noi în casă. El este descoperitorul curentului electric alternativ, inventatorul și constructorul primei mașini electrice funcționând cu astfel de curent. Bănățean, cu patru zile mai tânăr decât tatăl meu, mă uimea nespus cu felul lui de a gândi, de a-și expune ideile. Imaginea lui mi-a rămas întipărită în minte și azi, după atâția ani.

6 martie 1965, [București] Dragă Pia*, După o iarnă care n-a ținut, propriu-zis, decât câteva zile, când în sfârșit a nins și Monica și-a putut permite plăcerea de-a face în curte o „fetiță de zăpadă”, a venit primăvara de la o zi la alta, topind totul, făcându-te să te simți împovărat cu paltonul, amețindu-te ușor [...]. Ne-am făcut planul să evadăm de-acum încolo, în fiecare duminică, undeva, afară din oraș, la Snagov, la Mogoșoaia, la Cernica, la Pasărea sau altundeva (cu autobuzul, bineînțeles), ca să respirăm mai adânc aerul proaspăt și încă inedit dulce, ca să scăpăm dintre ziduri și să ne integrăm miracolului vegetal, la care Monica este sensibilă până la extaz. Ți-am primit scrisoarea și sunt foarte mișcat că-ți găsești răgazul să-mi scrii atât de mult, când știu cât ești de prinsă cu unele și altele. Eu n-am nici măcar scuza de-a fi prea ocupat ca să-mi justific întârzierea și scurtimea răspunsurilor. Ce vrei, așa sunt melcii, închiși și lenți, dar prin aceasta nu mai puțin afectuoși, în cochilia lor... Fac totuși și eu ceva acum: am început să lucrez cu asiduitate la studiul, pe care îl am în plan, pe anul acesta, la Institut: Tendințe generale în romanul francez de la Proust încoace, studiu care implică numeroase lecturi. Zilele trec pe nesimțite… Monica se apropie de bacalaureat și învață până la extenuare, nemaiavând aproape deloc răgazul să se ocupe de poezie. Nelli a tot sperat să se poată reîntoarce la Institutul de Istoria Artelor, dar pentru moment nu sunt posturi disponibile, așa că a trebuit să se resemneze mai departe la munca ei [...] de la bibliotecă. O surprind adesea, mai ales seara, recitind - a câta oară? - câte o scrisoare de la tine și îmi dau seama că aceste scrisori reprezintă, într-un fel, singura ei fereastră. Mama, cu fanatismul menajului, continuă - săraca! - să bată toate recordurile de devoțiune*. Azi a fost o zi-surpriză pentru noi toți: sosirea pachetului tău, care a venit să ne răsfețe pe fiecare cu ceva. A fost ca la pomul de Crăciun. Cu tot dorul, Dinu

La gara din Napoli zgomotul era amețitor. Conductori, hamali, birjari și public, toți țipau. [...] Intrând în oraș, zgomotul creștea din ce în ce, iar în cele din urmă am intrat în strada Molo, care se urcă spre castelul St. Elmo, spre palatul municipal și spre cel regal. Aici e zi și noapte ca la Moșii din București*. Pe o bucată de loc, cât ține de la Piața Teatrului din București până la „Bulevard”, sunt vreo șapte teatre, iar la dreapta se deschid două din cele mai populate străzi ale orașului. Și trebuie să știi că precupețul* napolitan nu strigă, ci țipă ca și când i-ar fi scoțând cineva una câte una măselele din gură. [...] După ce s-a întunecat, o iluminație bogată dă întregii scene o înfățișare de tot înspăimântătoare. Mai ales în strada cu precupeții e parcă s-a aprins orașul. Afară de felinarele municipale, fieștecare precupeț, fieștecare prăvălie, fieștecare neguțător ambulant are de la patru până la douăsprezece felinare cu lumină gălbuie de untdelemn, căci altfel n-ar putea să-și vadă, să-și arate și, mai ales, să-și păzească marfa. Casele au câte cinci-șase etaje, iar pe sus sunt trattorie*, alberghi* și prăvălii care, de asemenea, sunt iluminate, ca să li se vadă firma de jos. [...] Prin balcoane, sunt apoi oameni și o mulțime de flori, iar între balcoane și adeseori chiar peste uliță sunt întinse sfori, pe care napoletancele-și usucă rufele. Deasupra celor mai multe dintre case sunt, în sfârșit, grădini, care, de asemenea, au iluminația lor. Îți închipuiește acum această iluminație, verdeața de prin balcoane și de pe case, trențăria întinsă pe sforile dintre balcoane, înghesuiala din stradă, strigătele și felinarele ce se mută mereu de la un loc la altul, și le închipuiește numai pe aceste și vei înțelege că cele dintâi seri n-am îndrăznit să ies, ci am stat în balcon, de unde aveam vedere atât asupra acestei bâjbâieli, cât și asupra golfului plin de corăbii. Iar ceea ce vezi aici se petrece în două treimi din Napoli. Pe malul Santa Lucia, unde se vând „frutti di mare”, pe Piața municipală ori pe malul portului mic, înghesuiala e tot atât de mare, deși are cu totul alt caracter: în strada Roma e lumea mai curățea, pe Piața Plebiscitului, cea mai frumoasă parte din Napoli, e cam ca la San Marco, iar în admirabila grădină de la Vila Națională cântă muzica: aici e lumea elegantă. Ceea ce are Veneția, o singură piață, în care se adună toată lumea, nici Napoli, nici Roma nu are. [...] N-ai făcut un pas în afară și-ți este cineva pus în drum, un copil, o femeie tânără, o băbătie, un om, în sfârșit cineva care-ți cere ceva, îți propune, îți recomandă, te îndeamnă, în cel mai bun caz un birjar care te urmărește un pătrar de ceas, spunându-ți mereu unde are să te ducă pentru 70 de centesimi. [...] După miezul nopții, poți ieși fără a te mai teme că vei fi oprit la tot pasul, iar înspre unu, zgomotul și mișcarea mai scad, dar de încetat, nu încetează niciodată. Acum, lăsându-ți banii, ceasornicul și alte asemenea lucruri de prisos acasă și ținându-ți batista la loc sigur, poți să umbli cu oarecare îndrăzneală prin locurile mai largi.

Generația noastră nu știa ce înseamnă războiul, cu devastările, cu ororile sale și contactul brutal cu realitățile lui înfricoșătoare ne uluia. Mulți actori fuseseră mobilizați și, dezorganizat de lipsa lor, teatrul își amâna mereu deschiderea stagiunii*. Serile pe care înainte le petreceam la teatru, acum le petreceam în casă, cu ferestrele camuflate, tremurând în așteptarea fluieratului sergenților și a glasului adânc al clopotului Mitropoliei, care servea pe atunci și pentru a da alarma aeriană. [...] În această stare sufletească, asistam la febra ce cuprinsese multă lume care, luând exemplul autorităților ce se evacuau în Moldova, părăsea treptat Bucureștiul. Nu știam ce să fac: să plec, să rămân? Îmi pierdusem părinții, pe care îi adoram, câțiva ani mai înainte; toți ai mei erau pe front, eram singură în București cu băiețașul, care abia terminase prima clasă primară. [...] De cum am sosit la Iași, am alergat la Teatrul Național să-mi revăd prietenii, colegii. Am găsit acolo, adăpostiți în clădirea teatrului, care cum putea, prin cabine și prin săli de repetiții, o mulțime de colegi ce-și lăsaseră totul în „teritoriul ocupat” și se refugiaseră la Iași. Luând exemplu de la ei, mi-am găsit și eu, de bine, de rău, un culcuș într-o cabină. [...] Din fericire, am început să joc, să repet, să lucrez, să mă simt revenind la viață. În afară de artiștii valoroși ai Teatrului Național din Iași, erau acolo, în capitala Moldovei, devenită acum capitala țării, mulți artiști ai Teatrului Național din București și ai celui din Craiova, ca și de la teatrele particulare. Era acolo și Marioara Ventura, venită în țară de la Paris, erau Tănase, Marioara Cinsky și mulți artiști de operetă și revistă*. Cu toate aceste forțe artistice reunite, directorul Teatrului Național, Alexandru Mavrodi, a deschis stagiunea 1916-1917, jucând toate genurile de teatru, reușind să reia o adevărată „viață teatrală” și să formeze și echipe de artiști care mergeau să joace pentru ostași la unitățile militare în refacere, până aproape de linia frontului. Acolo ne întâlneam uneori cu George Enescu, aplecat asupra viorii din care smulgea accente de nedescris, răspândindu-le vraja ca un dar al sufletului său. Căci Enescu era prezent pretutindeni unde arcușul lui putea aduce alinare și silueta sa, ușor adusă de umeri, o vedeam adesea trecând pe străzile Iașului în acea iarnă grea, ascunzând într-un manșon* mic mâinile lui fermecate. Mă împărțeam între munca de la teatru și cea de la spitalul instalat în localul Liceului-Internat, unde în fiecare dimineață mă duceam să lucrez, ca infirmieră, de cum sosisem la Iași. Știam că e nevoie ca fiecare să ajute, cu toate puterile lui, la alinarea nenumăratelor suferințe pe care războiul le făcea să apese atât de greu asupra celor mulți și umili [...]. Am socotit că trebuie să-mi fac și eu datoria. Dar mă încrezusem cam mult în forțele mele și primul meu contact cu spitalul a fost greu. Am fost trimisă din prima zi să ajut la sala de operații, după o foarte scurtă explicație a sorei-șefe*. [...] M-am obișnuit, însă, treptat, cu munca aceea aspră, în care găseam o mulțumire nespusă când vedeam apărând pe chipurile supte de suferință un surâs, când doctorul trecea pe lângă pat spunând „merge bine” și știam că am ajutat și eu.

În timpul anilor de școală* [...], m-am împrietenit cu o colegă pe care o chema Nadia. [...] Prin ea, l-am cunoscut pe Camil Petrescu, pe care doream fierbinte să-l întâlnesc. Voiam să-i mulțumesc pentru cuvintele de laudă pe care le scrisese despre mine [...]. Într-o seară, a venit cu el la mine acasă. Eram emoționată, curioasă foc să cunosc un ziarist, poet și romancier, primul care a scris într-un ziar despre mine. Mare mi-a fost surpriza când am văzut în fața mea un tinerel, mic de statură, dar bine legat, proporționat, cu un păr blond-șaten, ușor ondulat, cu o frunte înaltă, puțin bombată, cu sprâncene bine marcate, de sub care mă priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mărgea, nu prea mari, dar vii, inteligenți. Mă privea zâmbind copilărește, dulce. Am zâmbit și eu, încântată că aveam în fața mea un bărbat care părea atât de tânăr, nu un scriitor cu aer grav, a cărui seriozitate m-ar fi înghețat. [...] Prezența lui Camil în viața mea nu era întotdeauna suportabilă. Tiranic, pretențios, extrem de sensibil, pentru a-i fi pe plac, îl ascultam întotdeauna, ferindu-mă cât puteam de critica lui prea severă. Câte nu m-a făcut să înțeleg și să iubesc din ceea ce-l pasiona pe el, cum a fost, de pildă, sportul! Sportul lui favorit era fotbalul. Până la el - în afară de jocul cu mingea din copilărie, oina - nu știam prea multe despre acest sport, încă de pe atunci destul de răspândit și la noi. Camil avea pasiunea acestui sport, făcea și critica meciurilor la ziarul..., sub semnătura „Grămătic”. Mă lua regulat cu el la toate întâlnirile dintre cele două echipe, în acea vreme cele mai populare și mai iubite, „Ripensia” și „Venus”. M-a inițiat în regulile acestui joc al balonului, explicându-mi toate nuanțele mișcărilor, ale pașilor, ale capului, pe care le-am înțeles destul de bine. Am început să iubesc acest sport, să devin tot atât de pasionată ca și Camil. Nu lipseam de la niciun meci și mă manifestam zgomotos la jocul echipei „Ripensia”, favorita noastră; săream, aruncam pălăria în aer când unul dintre jucători marca un punct sau mă supăram, decepționată, când se făceau greșeli. Începusem să cunosc jucătorii și-i strigam cu entuziasm pe nume, îndemnându-i la succes. Aveam, desigur, favoriții mei printre jucători. Îmi plăceau Bodola, centrul înaintaș, și, mai ales, Bindea, care, cu jocul lui nervos, iute, mobil, avea ceva din temperamentul meu scenic, pretindea Camil. Bindea era mic de statură, simpatic, iar pe stadion, când juca, pe el îl vedeai peste tot. După un meci excepțional jucat, m-am dus cu Camil să-l felicităm și l-am invitat la teatru, la una dintre piesele pe care le jucam atunci. După spectacol, emoționat, m-a felicitat, încântat când i s-a spus că ne asemănăm. [...] Cred că scrisorile cele mai deosebite, mai nuanțate, primite de la un bărbat, au fost cele trimise de Camil. Cât regret că le-am pierdut în bombardament, după ce le păstrasem atâția ani! De una dintre ele îmi amintesc pentru că era foarte frumos scrisă. După una dintre certurile noastre [...], mi-a trimis un buchet de flori. Din păcate, eu nu eram acasă, nu era nimeni care să le primească. Mi-a scris a doua zi: „Florile întoarse din drumul lor spre tine au înflorit la mine, sub privirile mele triste...”.

Duminică, 12 august. Am căutat la izvoare pe Vasile fotograful să ne „imortalizăm” - măicuța și cu mine - într-o poză „artistică”. Măicuța era foarte frumos îmbrăcată, în alb, și pieptănată cu cele două cozi pe cap. Am ales o poziție pe trepte, având pavilionul de cură în spate, ca un „fond” balnear. Poate că e un obicei depășit de a te fotografia, și mai ales în port popular. La mine este mai degrabă un obicei de familie. Tata mă alesese în copilărie ca modelul lui preferat. El avea pasiunea fotografiatului. Ținea să imortalizeze toate momentele și locurile care îi plăceau. Aparatul „Leica” era foarte modern prin 1934. [...] Dacă aș fi avut și eu această îndemânare și talent, cred că aș fi fotografiat pe tata, în toate momentele, la toate orele din noapte și zi. Dar, așa cum se întâmplă mai adesea, cel care fotografiază nu apare pe peliculă. Totuși, uneori tata nu rămânea în pagubă, deoarece îl fotografia mereu Radu, soțul meu, și deseori chiar când nu observa. Într-un rând, Radu l-a surprins în vizor strănutând. E o scenă rară în maldărul de fotografii cu tata. Asta însă îl supăra. Supărarea nu ținea mult. Un fotograf îl înțelege numaidecât pe altul. [...] Luni, 13 august. Expediem o telegramă Letiției Slăvoacă Miron, vestind-o că sosim la Ilva Mare sâmbătă 18 august. La poștă ne aștepta corespondență: două scrisori de la soțul meu, romanul Răscoala, tradus în ungurește de Galdi Laszlo, și alte două scrisori - adresate nouă la București - din partea Letiției, precum și una de la Liviu H. Oprescu. Scrisoarea lui Radu, pe optsprezece pagini, ne-a delectat prin umorul ei dens. Un obicei luat de la tata care îi relata pe larg măicuței întâmplările de peste zi, mai cu seamă din călătoriile în străinătate. Scrisorile erau întocmite de tata întotdeauna în ceasurile imediat următoare evenimentelor respective, când firesc ar fi fost să se odihnească. Era un mod al lui de relaxare, de recreere. Poate că cea mai caracteristică în acest sens este scrisoarea, de „numai” șaisprezece pagini, expediată de la Oslo, la 18 martie 1928, duminică seara. [...] Odată ajunse la preoteasa Lazăr, ni se comunică regretul că nu am participat și noi la botezul nepotului ei, la petrecerea care a avut loc cu cei treisprezece invitați, dintre care cel mai plăcut musafir a fost pictorița Ileana Colonel Antonu, care a cântat și a fluierat doine, înveselind toată adunarea. O cunoșteam din anii trecuți. În drum spre casă, am întâlnit-o pe pictoriță care, bucuroasă, ne-a invitat vineri, să ne arate colecția sa de tablouri și obiecte de artă. Vineri, 17 august. Astăzi ne pregătim să mergem în vizită la Ileana Colonel Antonu - născută Cheffa - împreună cu părintele Lazăr și soția. [...] Pictorița este o femeie frumoasă, în ciuda celor șaizeci și cinci de ani ce-i poartă. E grațioasă și plină de temperament. Studiile și le-a făcut în Franța. A călătorit mult, culegând de peste tot frumosul, în toate formele lui. Originară din Bistrița, s-a stabilit până la urmă în Sângeorz. Din discuție, aflăm că multe țărănci vin la ea și o roagă ca, dintr-un chip mic, „cât un bob de porumb”, dintr-o fotografie aproape ștearsă, să le zugrăvească copilița sau feciorelul morți mai demult. Vor, sărmanele, să aibă „chipul mare și zugrăvit în culori frumoase”. Întotdeauna pictorița le-a satisfăcut dorințele. Atunci când le întreabă dacă „băiata” seamănă, mulțumirea lor este desăvârșită. „Aproape că grăiește”, răspund ele.

În ce mă privește, student la Medicină (numai că în sala de disecție citeam piesele lui Shakespeare și frecventam mai mult disciplinele de la Litere), rolul jucat de profesorul de Estetică a fost covârșitor. Veneam de la țară, elev silitor desigur, dar complet neintrodus în domeniile care mă atrăgeau, lipsit de gust în materie de arte și informație culturală - un adevărat „barbar” care nimerise în mijlocul Atenei, blocat de o timiditate aproape morbidă. Prima acțiune eficientă pe care a avut-o profesorul Liviu Rusu asupra mea a fost aceea de „a sparge” tocmai această timiditate. [...] Educația și instruirea mea estetică au început, însă, cu „Audițiile muzicale” pe care profesorul Liviu Rusu le ținea în prelungirea Seminarului de Estetică. Acestea, de asemenea, făceau săli pline. Ele complineau în mod nesistematic o reală istorie a muzicii simfonice clasice: audierea fiecărui disc era precedată de o expunere a profesorului. Pentru mine, atmosfera avea ceva incredibil: de inițiere într-un domeniu al unei arte de care eram total străin. În viața mea, până atunci, nu fusesem la un concert, nici nu ascultasem muzică simfonică. Intram într-un univers pe care nici măcar nu-l bănuisem, în care fiecare descoperire constituia un nou moment de delectare, în care - întâi de toate - aveam revelația propriei persoane. [...] Ca în tot ceea ce făcea profesorul, prezența sa fizică - vocea, gesticulația, pledoaria - precum și termenii săi marcau ca o pecete materia însăși a lecției: de-a lungul anilor, de câte ori am ascultat Mozart sau Beethoven, de pildă, în memoria mea apărea figura profesorului, iar unele dintre expresiile sale - deosebit de plastice - se însoțeau inevitabil de surâsurile sau chiar ironiile noastre. Nimic nu leagă pe elev de profesorul său mai mult decât omul care, coborând de pe estradă, ți se alătură asemenea unui camarad cu care poți să conversezi - prin cuvinte sau numai tăcând - de acord sau în contradictoriu. [...] În atmosfera acelor ani, când războiul - care era în toi - părea a se desfășura pe altă planetă, Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj, refugiată la Sibiu, trăia cu ardoare o rivalitate culturală pasionantă: între grupul de studenți mediciniști conduși de profesorul de anatomie Victor Papilian - care era un remarcabil prozator și dramaturg - și grupul celor de la Litere, Filosofie și Drept, animat de la catedră de Liviu Rusu, iar la nivel de cenaclu de Lucian Blaga. [...] „Arena” întrecerii culturale între studenții de la Medicină și cei de la Litere a fost teatrul amator universitar. [...] Profesorul Liviu Rusu a regizat un spectacol cu O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Astăzi, montarea asigurată de profesorul nostru de Estetică ar apărea, desigur, ca o realizare modestă, cu „îndrăzneli” care au devenit lucruri de rutină ale artei scenice. Dar, pe vremea aceea, soluțiile artistice, experimentale, existente în acel spectacol, au avut mare efect: actorii înaintau spre scenă printre cele două rânduri de spectatori; unii interpreți se aflau în loje, îi interpelau pe cei din sală înainte de a coborî în spațiul scenic; la un moment dat, sufleorul dădea la o parte capacul cuștii sale pentru a interveni etc. [...] Spectacolul mi se pare a fi fost foarte important pentru noi, întrucât indica o sferă de preocupări care aveau să caracterizeze activitatea literară a tuturor prietenilor mei.

Fără Ion Pillat n-ar fi întreagă galeria scriitorilor care au trăit și s-au manifestat în spațiul dintre cele două războaie mondiale. Puțin cunoscut și apreciat de confrați, pentru lipsa lui din mijlocul lor, el a trăit totuși intens și a cunoscut o parte din glorie în viață. Pillat a fost un poet de interior. Departe totdeauna de zgomotul orașelor, a preferat biblioteca, studiul, singurătatea, liniștea, casa, oricăror altor risipiri. A scris mult, a tradus și a umblat. Este, poate, unul dintre singurii scriitori din vremea lui care a călcat cel mai mult țara pas cu pas, a căutat să-i descifreze frumusețile și a iubit-o pentru că a cunoscut-o. I-a colindat mănăstirile, i-a știut monumentele și, mai ales, s-a îmbătat până la extaz de măreția munților și de neliniștea permanentă a mării. Pe Ion Pillat nu cred că ar putea spune cineva că l-a cunoscut total, și aceasta nu pentru că era un om complicat. Dimpotrivă, amabil, simplu în expunere, scăpa totuși printre degete celui care ar fi vrut să-l cunoască mai de aproape. Era un poet dublat de un cunoscător adânc al sufletului omenesc. În tinerețea mea, cum am mai mărturisit și cu alte ocazii, m-a interesat să cunosc, să aud, să-mi însemn și, pentru că nu voiam să rămân numai la cei care frecventau cafeneaua literară, am căutat împrejurări favorabile și pentru cunoașterea acelora pe care nu-i puteam întâlni decât în drum. [...] Găsisem la anticariat o plachetă din poezia lui Francis Jammes, în traducerea lui și a lui N. I. Herescu. Am cumpărat-o și am alergat din nou la Constantin Stelian, rugându-l să-mi înlesnească un autograf, dar cum acesta era tocmại în perioada unor examene, a trebuit să-mi amân bucuria. Prilejul s-a ivit tocmai la Ziua Cărții, în anul 1938. Era într-o convorbire cu Horia Furtună și Ion Minulescu. Vorbeau despre traduceri și Ion Pillat tocmai voia să demonstreze că traducerile sunt o necesitate și că apariția lor masivă dovedește lipsa literaturii autohtone de calitate, de unde și dezinteresul cititorului român față de lucrările scriitorilor români. - Este adevărat, susținea el, că traducerea umple un gol, dar ea trebuie să completeze, nu să înlocuiască. M-a întrebat de ce vreau autograful. Răspunsul că aveam o bibliotecă frumoasă și că voiam s-o fac mai frumoasă se părea că l-a încântat. După ce mi-a scris câteva rânduri pe prima pagină a cărții, a scos din buzunar placheta Satul meu, apărută în colecția „Cartea vremii”, în anul 1923, și-a semnat pe ea numele, a pus data și mi-a întins-o. - Tot pentru biblioteca dumitale! M-am dus repede, am cumpărat Scrisori către Plante, carte care îmi apăruse cu un an mai înainte [...], am scris pe ea câteva rânduri și m-am grăbit să i-o dau. L-am mai întâlnit după aceea de multe ori la Gândirea. Acum, de câte ori îl salutam, îmi zâmbea, iar când se ivea prilejul, îmi întindea mâna ca unui vechi cunoscut.

Era în anul universitar 1926-1927, prin octombrie, la Facultatea de Filozofie și Litere din București. Toți profesorii începuseră să-și inaugureze cursurile și, la unii dintre ei, sălile erau pline până la refuz. Cea mai mare afluență o găseai la cursurile lui N. Iorga, Vasile Pârvan, Mihail Dragomirescu, C.C. Giurescu, Charles Drouhet, Ovid Densusianu și I. Aurel Candrea; la unii, pentru talentul oratoric; la alții, pentru știința pură, iar la cei din a treia categorie, și pentru oratorie, și pentru știință. Profesorul Vasile Pârvan, care preda „Arheologia”, era și un foarte bun vorbitor, și un excepțional om de știință [...]. La deschiderea cursului său, sala „Odobescu” era ticsită nu numai de studenți, ci și de îndrăgostiții de rara măiestrie a profesorului de a prezenta arheologia, cu un neîntrecut farmec poetic. [...] În sală stăpânea rumoarea obișnuită în toate sălile de conferințe în asemenea ocazii. Lumea își împărtășește păreri, face aprecieri, caracterizări și pronosticuri, nu se poate abține să nu vorbească și este firesc să fie așa. Deodată, orice șoaptă încetă brusc și asistența se ridică în picioare, începând să aplaude. La început n-am putut zări pe nimeni. Soarele de toamnă, în crepuscul, străbătea palid și delicat pe ferestrele largi ale sălii de curs, prefirându-și ultimele raze [...]. Părea o aureolă estompată, care totuși îmi luă ochii pentru o clipă numai. Privirea mi se obișnui instantaneu și, în spatele catedrei, zării un omuleț, cu o figură nespus de simpatică, așteptând momentul prielnic să-și înceapă alocuțiunea*. Ochii-i, extrem de vioi, îi străluceau de o neobișnuită inteligență. Și, cu toate că de statură mică, bărbatul de la catedră îți impunea, de la început chiar, prin atitudinea sa hotărâtă, dârză, așa cum pe timpuri probabil, impresionaseră faimoșii conducători de oști: Alexandru Macedon, Ștefan cel Mare și Napoleon, nici ei prea mari de statură. Plecându-și ușor capul, în semn de răspuns la salutul ce-i fusese adresat prin ridicarea în picioare și aplauze, profesorul se adresă asistenței cu voce caldă și pătrunzătoare: - Cei care mă cunosc din anii trecuți s-au obișnuit cu mine; cei noi vor fi surprinși să constate că au în fața dumnealor un om cu înfățișare modestă, mic de stat… un om care-și ilustrează perfect numele: Pârvan… numele vine de la „parvus”, adică mic, biet… fără o înfățișare arătoasă, deci „parvus” - „parvanus” - „pârvan”...! Un ropot de aplauze pornite din suflet răsplăti din plin gluma strălucitului profesor. [...] Toți îl ascultam într-o tăcere desăvârșită, religioasă, într-o admirație deosebită. Eu îi sorbeam cuvintele și aș fi dorit ca alocuțiunea lui, ce mă fermecase ca nicio alta până atunci, să dureze ore întregi, dacă ar fi fost posibil. Căci în fața noastră, a studenților săi extaziați de maestrul lor, nu vorbea un profesor universitar oarecare, ci un bărbat care, până la vârsta de 45 de ani neîmpliniți, urcase cu strălucire toate treptele gloriei științifice și universitare și se afla acum în vârful piramidei, încununarea prodigioasei sale activități istorice fiind faimoasa lucrare Getica - o protoistorie a Daciei.