Text epistolar: Română la Bacalaureat

6 martie 1965, [București] Dragă Pia*, După o iarnă care n-a ținut, propriu-zis, decât câteva zile, când în sfârșit a nins și Monica și-a putut permite plăcerea de-a face în curte o „fetiță de zăpadă”, a venit primăvara de la o zi la alta, topind totul, făcându-te să te simți împovărat cu paltonul, amețindu-te ușor [...]. Ne-am făcut planul să evadăm de-acum încolo, în fiecare duminică, undeva, afară din oraș, la Snagov, la Mogoșoaia, la Cernica, la Pasărea sau altundeva (cu autobuzul, bineînțeles), ca să respirăm mai adânc aerul proaspăt și încă inedit dulce, ca să scăpăm dintre ziduri și să ne integrăm miracolului vegetal, la care Monica este sensibilă până la extaz. Ți-am primit scrisoarea și sunt foarte mișcat că-ți găsești răgazul să-mi scrii atât de mult, când știu cât ești de prinsă cu unele și altele. Eu n-am nici măcar scuza de-a fi prea ocupat ca să-mi justific întârzierea și scurtimea răspunsurilor. Ce vrei, așa sunt melcii, închiși și lenți, dar prin aceasta nu mai puțin afectuoși, în cochilia lor... Fac totuși și eu ceva acum: am început să lucrez cu asiduitate la studiul, pe care îl am în plan, pe anul acesta, la Institut: Tendințe generale în romanul francez de la Proust încoace, studiu care implică numeroase lecturi. Zilele trec pe nesimțite… Monica se apropie de bacalaureat și învață până la extenuare, nemaiavând aproape deloc răgazul să se ocupe de poezie. Nelli a tot sperat să se poată reîntoarce la Institutul de Istoria Artelor, dar pentru moment nu sunt posturi disponibile, așa că a trebuit să se resemneze mai departe la munca ei [...] de la bibliotecă. O surprind adesea, mai ales seara, recitind - a câta oară? - câte o scrisoare de la tine și îmi dau seama că aceste scrisori reprezintă, într-un fel, singura ei fereastră. Mama, cu fanatismul menajului, continuă - săraca! - să bată toate recordurile de devoțiune*. Azi a fost o zi-surpriză pentru noi toți: sosirea pachetului tău, care a venit să ne răsfețe pe fiecare cu ceva. A fost ca la pomul de Crăciun. Cu tot dorul, Dinu

La gara din Napoli zgomotul era amețitor. Conductori, hamali, birjari și public, toți țipau. [...] Intrând în oraș, zgomotul creștea din ce în ce, iar în cele din urmă am intrat în strada Molo, care se urcă spre castelul St. Elmo, spre palatul municipal și spre cel regal. Aici e zi și noapte ca la Moșii din București*. Pe o bucată de loc, cât ține de la Piața Teatrului din București până la „Bulevard”, sunt vreo șapte teatre, iar la dreapta se deschid două din cele mai populate străzi ale orașului. Și trebuie să știi că precupețul* napolitan nu strigă, ci țipă ca și când i-ar fi scoțând cineva una câte una măselele din gură. [...] După ce s-a întunecat, o iluminație bogată dă întregii scene o înfățișare de tot înspăimântătoare. Mai ales în strada cu precupeții e parcă s-a aprins orașul. Afară de felinarele municipale, fieștecare precupeț, fieștecare prăvălie, fieștecare neguțător ambulant are de la patru până la douăsprezece felinare cu lumină gălbuie de untdelemn, căci altfel n-ar putea să-și vadă, să-și arate și, mai ales, să-și păzească marfa. Casele au câte cinci-șase etaje, iar pe sus sunt trattorie*, alberghi* și prăvălii care, de asemenea, sunt iluminate, ca să li se vadă firma de jos. [...] Prin balcoane, sunt apoi oameni și o mulțime de flori, iar între balcoane și adeseori chiar peste uliță sunt întinse sfori, pe care napoletancele-și usucă rufele. Deasupra celor mai multe dintre case sunt, în sfârșit, grădini, care, de asemenea, au iluminația lor. Îți închipuiește acum această iluminație, verdeața de prin balcoane și de pe case, trențăria întinsă pe sforile dintre balcoane, înghesuiala din stradă, strigătele și felinarele ce se mută mereu de la un loc la altul, și le închipuiește numai pe aceste și vei înțelege că cele dintâi seri n-am îndrăznit să ies, ci am stat în balcon, de unde aveam vedere atât asupra acestei bâjbâieli, cât și asupra golfului plin de corăbii. Iar ceea ce vezi aici se petrece în două treimi din Napoli. Pe malul Santa Lucia, unde se vând „frutti di mare”, pe Piața municipală ori pe malul portului mic, înghesuiala e tot atât de mare, deși are cu totul alt caracter: în strada Roma e lumea mai curățea, pe Piața Plebiscitului, cea mai frumoasă parte din Napoli, e cam ca la San Marco, iar în admirabila grădină de la Vila Națională cântă muzica: aici e lumea elegantă. Ceea ce are Veneția, o singură piață, în care se adună toată lumea, nici Napoli, nici Roma nu are. [...] N-ai făcut un pas în afară și-ți este cineva pus în drum, un copil, o femeie tânără, o băbătie, un om, în sfârșit cineva care-ți cere ceva, îți propune, îți recomandă, te îndeamnă, în cel mai bun caz un birjar care te urmărește un pătrar de ceas, spunându-ți mereu unde are să te ducă pentru 70 de centesimi. [...] După miezul nopții, poți ieși fără a te mai teme că vei fi oprit la tot pasul, iar înspre unu, zgomotul și mișcarea mai scad, dar de încetat, nu încetează niciodată. Acum, lăsându-ți banii, ceasornicul și alte asemenea lucruri de prisos acasă și ținându-ți batista la loc sigur, poți să umbli cu oarecare îndrăzneală prin locurile mai largi.

Paris, 28 iulie 1900 Dorită surioară, A nu știu câta oară vin să te rog frumos de iertare că nu m-am ținut de făgăduială și nu ți-am scris la vreme. Să nu crezi însă că te-am uitat; cu cât ești mai departe, cu atât imaginea celor iubiți o ai mai vie în minte. De câte ori nu mă gândesc cu drag și cu dor nespus la voi, la toți! Mi-aduc aminte de vremurile acele fericite când eram toți împreună, dar împrejurările ne-au risipit, și de-atunci sunt atâția ani de când tot încercăm zadarnic să ne-adunăm iar la un loc, subt un singur acoperământ! Eu la Paris, Costică la Fiume, tu la Caracal, mâine-poimâine va pleca și Virgiliu poate în străinătate [...]. Dragă Hortensia, scrisoarea asta aș fi dorit să fie mai veselă, dar eu nu mai știu să scriu și să cuget decât trist, de multă vreme. Tristețea mă-nsoțește în orice parte, nu știu cum s-a furișat și a reușit să-și facă așa bun cuib din inima mea. Și cu toate astea sunt la Paris, orașul pururi în sărbătoare [...]. Cred că ai aflat și tu din gazete ce călduri înspăimântătoare au năpădit asupra Parisului luna asta. La al șaselea, unde locuim noi, nu e chip să stai un ceas peste zi, zăpușeala te-neacă și te doboară. Iau câte o carte și mă târăsc până în Luxembourg, una dintre cele mai splendide grădini din toată lumea și foarte aproape de casa noastră. Acolo, pe alee, e răcoare, e bine și frumos. [...] O curiozitate a Luxembourgului și în genere a tuturor grădinilor din Paris sunt păsările: porumbeii și vrăbiile. Bătrânii și copiii le hrănesc; sunt așa de domesticite, încât vin să-ți fure firimitura de pâine din palmă. Cunosc un moșneag care poartă după el întotdeauna un stol întreg de vrăbii... Pe o babă am văzut-o mustrându-le cu atâta drag, parcă ar fi vorbit cu copilașii sau nepoții ei. De trei ori pe săptămână e muzică; din când în când, cântă garda republicană, orchestră militară vestită în lumea întreagă. Adevărate concerte de elită: muzică de Wagner, Massenet, Berlioz. Totdeauna mă gândesc la tine și nu știu ce-aș da să te am aici... Astă-iarnă - nu știu dacă ți-am scris - am auzit pe Enescu la un concert [...]. Eu n-aveam program, nu știam ce se execută, dar de la primele acorduri am tresărit și toată ființa mea a început să vibreze, șoptind în extaz, fără să-mi dau seama: „Beethoven”. Și nu m-am înșelat, cu toată lipsa mea de educație muzicală. Când ne-om întâlni [...] și vei avea pianul la dispoziție, nu-i așa că ai să-mi cânți în fiecare seară câte-o sonată de Beethoven, precum îmi cântai pe vremuri vechea serenadă a lui Schubert? Ce fericite-au să fie serile acelea! Nu le-aș da pe oricare seară petrecută aici, în capitala lumii. Mi-e dor, mi-e așa de dor de intimitatea care-a domnit întotdeauna în familia noastră, de bătrâna lampă fără glob de la Brașov, de tata, așa de mulțumit când își plimba ochii peste capetele noastre [...]. Te sărută de nenumărate ori, Ștefan*