Explicarea motivelor și a relațiilor din text: Română la Bacalaureat

Am scris despre poezia lui Arghezi cu entuziasm două articole de fond în 1926, în Viața literară a lui Ion Valerian, urmat de F. Aderca, cu alte două editoriale. În vara aceluiași an l-am cunoscut, fiindu-i prezentat la Capșa de Vladimir Streinu. Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeță protocolară exagerată; îți strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit și spunându-ți „domnia-ta”. Cine cunoștea violența de limbaj a pamfletarului rămânea uimit de acest aspect al omului privat. Mai târziu, l-am vizitat pe marele poet acasă și am putut cunoaște o altă rară vocație a omului: aceea a paternității, căreia îi datorăm și incomparabilele pagini din Cartea cu jucării. Arghezi nu mai frecventa cafeneaua, devotându-se integral familiei și Mărțișorului*, unde totul, de la împrejmuire și alei până la clădiri și plantații, a fost făcut cu munca și uneori cu brațele lui, ce e drept vânjoase. La masă tăcea, mastica încet și-mi spunea: - Mănânc călugărește. Conversația lui era uluitoare. Ca și în tabletele* sale, desfășura, când era în vervă, o trâmbă de metafore despre oameni și lucruri, cu caracteristici totdeauna inedite. Spre deosebire de scriitorii diluați, care scriu cum vorbesc, Arghezi vorbea cum scria, cu aceeași forță de viziune și de expresie scurtă, colorată. Același este stilul său epistolar, deferent* la culme, dar și de o bogăție metaforică neobișnuită. Am publicat, cândva, o scrisoare a lui, de intervenție în favoarea unei femei sărmane, mamă de copii, cu soțul mobilizat, trimisă în calitate de delegat de mahala, la data de 13 martie 1942. Un document uman impresionant... și o mică bucată literară! [...] Într-o vreme, poetul își deprecia manuscrisele - e vorba de cele destinate tiparului - , lăsându-le să fie aruncate la coș după întrebuințare, când nu erau colecționate de câte un redactor bibliofil și admirator al geniului său. Am fost, poate, primul care i-a atras atenția că manuscrisele unui mare scriitor trebuie păstrate de el, ca un patrimoniu prețios, care ar putea fi valorificat de către urmași. Se pare că Arghezi n-a lăsat fără urmare sugestia mea. [...] Arghezi n-avea imensa siguranță de sine pe care am constatat-o la unii contemporani ai săi, de calitate net inferioară. Se bucura când primea elogii pentru câte o poezie sau tabletă, ba chiar manifesta mirare. - V-a plăcut? Vi se pare bună? Nu-mi dau seama. Nu-i plăcea să-i spui: - Maestre. Și nici să fie întrebat: - Ce mai scrieți? Omul civil se dorea abstras de calitatea sa de scriitor. Înțelegea să fie scriitor exclusiv la masa lui de lucru, la care se așeza în fiecare zi, credincios și el aceluiași comandament latin: Nulla dies sine linea*.

Pe vremea când Marin Preda lucra la romanul Delirul, eram la Mogoșoaia împreună cu (Alexandru) Andrițoiu și regretatul Nicolae Ștefănescu, care scriau în colaborare un scenariu de film. […] Seara, invariabil la ora 21 fix, cu o punctualitate exasperantă, Marin Preda venea din oraș să-și înceapă lucrul de noapte. Intra în salon preocupat și posomorât, purtând în mână o geantă tip diplomat în care-și ținea manuscrisul viitorului roman. Nu se despărțea o clipă de prețioasa-i comoară, spre exasperarea și incitarea fanteziei noastre. Într-o seară, maestrul apare cu același chip concentrat și neterestru, își ia obișnuitele sticle cu apă minerală de la bufet și dispare la etaj, ținând într-o mână [...] misterioasa geantă neagră. După câteva secunde, coboară neliniștit și ne explică fără să se oprească, ușor speriat, că și-a uitat cheia camerei în mașină. Andrițoiu m-a privit iluminat, cu ochii lui negri, și, fără un cuvânt, s-a îndreptat aproape în fugă spre scările ce duceau la etaj. A reapărut după câteva minute, răsuflând precipitat, dar cu chipul radiind de bucurie: - S-a făcut! Ne explică succint cum a urcat scările, cum a găsit geanta cu manuscrisul în fața ușii și cum „prețioasa comoară” se află de-acum în camera lui, fără să dea semne de întoarcere la adevăratul stăpân. Nu termină de povestit, când își face apariția Marin Preda, agitat, nervos, uluit, și i se adresează lui Nicolae Ștefănescu cu un ton sec și protocolar: […] - Mi-a fost furată geanta cu manuscrisul! […] Ne dispersaserăm fiecare mânați de elanuri detectiviste și, după câteva clipe, Andrițoiu, Nae Ștefănescu și cu mine ne întâlnim și aranjăm „redobândirea” prețiosului obiect. - Sandule, „umfli” servieta din cameră și-o iei agale pe alee; când auzi somația mea, abandonezi obiectul și simulezi fuga. Clar? […] Ne despărțim de el și intrăm în sala de televizor, unde Marin Preda chestiona cu severitate de anchetator un pompier civil care-l privea mirat, respectuos și cu o mare nedumerire înscrisă pe chip. Maestrul ne trage deoparte: - Îl bănuiesc pe ăsta! - De ce? - Nu știu! Tot timpul poartă basca asta pe ochi și, pe deasupra, e și spân... […] Ieșim pe alee și, deodată, în semiobscuritatea nopții de vară, deslușim o siluetă. - Uite-l, strig eu. […] - În numele legii, stai sau trag! - strigă în liniștea nopții Nae Ștefănescu, scoțând din buzunar în loc de pistolet, un stilou. […] După câțiva zeci de metri găsim abandonată în mijlocul aleii prețioasa servietă diplomat. De atunci, cu orice prilej, când îl întâlnea pe Nae Ștefănescu, Marin Preda exclama cu glasul pătruns de sinceră recunoștință: - Mon cher*, dacă nu erai dumneata, nu mai găseam niciodată manuscrisul... Și adăuga invariabil, pe un ton scăzut și misterios: și totuși, eu pe tipul ăla spân și cu bască îl bănuiesc și astăzi...

Voi începe cu una dintre cele mai vechi amintiri ale mele, din anii copilăriei. Era vară. Cred că aveam vreo trei ani și jumătate. Purtam pe atunci părul lung. [...] Mi-amintesc că în vara aceea ne-am dus cu toții la mare. Îmi plăcea foarte mult să stau pe țărm și să privesc în depărtări nesfârșita întindere a apelor, câteodată albastre-verzui, câteodată întunecate. Marea era liniștită. Cerul de un albastru pur. Dar deodată, pe neașteptate, apele până atunci liniștite au început să se zbuciume, să se ridice înspumate, aci înaintând spre plajă, aci retrăgându-se zgomotos și măturând nisipul de pe mal. Pe urmă, alte și alte valuri au pornit să se apropie mai înfuriate, să se învolbureze mai amețitoare spre țărm. [...] Mi-am dat destul de repede seama că cel care stârnise furtuna nu fusese altul decât vântul. Așadar, departe de a mă speria, am simțit o admirație adâncă pentru puterea lui. M-a impresionat nespus; iar imaginea celor văzute pe plajă m-a urmărit mai apoi vreme îndelungată. Seara, când ne-am întors acasă, vântul nu contenise încă. Locuiam atunci pe strada Fântânii, într-o casă care avea o grădină cu pomi. Lângă fereastra camerei în care dormeam eu era un copac. Frunzele lui, asemenea valurilor, glăsuiau, povesteau, plângeau, gemeau. M-am apropiat de fereastră și am ascultat până târziu. A doua zi dimineața am rugat-o pe mama să taie pomul... pentru că toată noaptea făcuse vântul „să plângă” printre ramurile sale! M-am atașat, așadar, de vânt încă de mic. Pentru mine, el era un uriaș cu puteri nebănuite, în stare să ducă în spinare corăbii și vapoare cât casa - pe ape, nori cât muntele de mari - prin văzduh. Mi l-am făcut prieten. Îl admiram. Era atât de puternic! A venit apoi vremea școlii. Am urmat cursurile primare la școala „Petrache Poenaru”. Părinții au hotărât să-mi taie pletele: nu se mai potriveau cu noua mea... îndeletnicire. [...] M-am întristat tare mult; ca să mă împace, tata mi-a făcut cel mai frumos zmeu. Era foarte mare. [...] Am urmat apoi cursurile liceului „Sfântul Sava”, unde am avut doi buni prieteni: pe Gheorghe Dinescu și pe Popovici, cu care, bineînțeles, dând glas pasiunii mele mai vechi, făceam zmeie. Acum, fiind mai mare, căutam să deslușesc unele taine ale vântului, ale zborului, să aflu ce se întâmplă în timpul lui, de ce și când aerul poate susține un zmeu... Pasiunea mea pentru iscodirea tainelor fenomenelor fizice începea, așadar, să se înfiripe de timpuriu. [...] Vă întrebați, desigur, de unde provin dragostea, pasiunea mea pentru tehnică, pentru construcții, dorința de a iscodi, de a cerceta, de a descoperi. În mare măsură, am dobândit-o datorită tatălui meu, așa cum am mai spus. Apoi, datorită faptului că, din fragedă vârstă, din liceu, am cunoscut și personal, nu numai din povestirile tatălui meu, pe marele inventator Nikola Tesla, care venea uneori la noi în casă. El este descoperitorul curentului electric alternativ, inventatorul și constructorul primei mașini electrice funcționând cu astfel de curent. Bănățean, cu patru zile mai tânăr decât tatăl meu, mă uimea nespus cu felul lui de a gândi, de a-și expune ideile. Imaginea lui mi-a rămas întipărită în minte și azi, după atâția ani.

6 martie 1965, [București] Dragă Pia*, După o iarnă care n-a ținut, propriu-zis, decât câteva zile, când în sfârșit a nins și Monica și-a putut permite plăcerea de-a face în curte o „fetiță de zăpadă”, a venit primăvara de la o zi la alta, topind totul, făcându-te să te simți împovărat cu paltonul, amețindu-te ușor [...]. Ne-am făcut planul să evadăm de-acum încolo, în fiecare duminică, undeva, afară din oraș, la Snagov, la Mogoșoaia, la Cernica, la Pasărea sau altundeva (cu autobuzul, bineînțeles), ca să respirăm mai adânc aerul proaspăt și încă inedit dulce, ca să scăpăm dintre ziduri și să ne integrăm miracolului vegetal, la care Monica este sensibilă până la extaz. Ți-am primit scrisoarea și sunt foarte mișcat că-ți găsești răgazul să-mi scrii atât de mult, când știu cât ești de prinsă cu unele și altele. Eu n-am nici măcar scuza de-a fi prea ocupat ca să-mi justific întârzierea și scurtimea răspunsurilor. Ce vrei, așa sunt melcii, închiși și lenți, dar prin aceasta nu mai puțin afectuoși, în cochilia lor... Fac totuși și eu ceva acum: am început să lucrez cu asiduitate la studiul, pe care îl am în plan, pe anul acesta, la Institut: Tendințe generale în romanul francez de la Proust încoace, studiu care implică numeroase lecturi. Zilele trec pe nesimțite… Monica se apropie de bacalaureat și învață până la extenuare, nemaiavând aproape deloc răgazul să se ocupe de poezie. Nelli a tot sperat să se poată reîntoarce la Institutul de Istoria Artelor, dar pentru moment nu sunt posturi disponibile, așa că a trebuit să se resemneze mai departe la munca ei [...] de la bibliotecă. O surprind adesea, mai ales seara, recitind - a câta oară? - câte o scrisoare de la tine și îmi dau seama că aceste scrisori reprezintă, într-un fel, singura ei fereastră. Mama, cu fanatismul menajului, continuă - săraca! - să bată toate recordurile de devoțiune*. Azi a fost o zi-surpriză pentru noi toți: sosirea pachetului tău, care a venit să ne răsfețe pe fiecare cu ceva. A fost ca la pomul de Crăciun. Cu tot dorul, Dinu

La gara din Napoli zgomotul era amețitor. Conductori, hamali, birjari și public, toți țipau. [...] Intrând în oraș, zgomotul creștea din ce în ce, iar în cele din urmă am intrat în strada Molo, care se urcă spre castelul St. Elmo, spre palatul municipal și spre cel regal. Aici e zi și noapte ca la Moșii din București*. Pe o bucată de loc, cât ține de la Piața Teatrului din București până la „Bulevard”, sunt vreo șapte teatre, iar la dreapta se deschid două din cele mai populate străzi ale orașului. Și trebuie să știi că precupețul* napolitan nu strigă, ci țipă ca și când i-ar fi scoțând cineva una câte una măselele din gură. [...] După ce s-a întunecat, o iluminație bogată dă întregii scene o înfățișare de tot înspăimântătoare. Mai ales în strada cu precupeții e parcă s-a aprins orașul. Afară de felinarele municipale, fieștecare precupeț, fieștecare prăvălie, fieștecare neguțător ambulant are de la patru până la douăsprezece felinare cu lumină gălbuie de untdelemn, căci altfel n-ar putea să-și vadă, să-și arate și, mai ales, să-și păzească marfa. Casele au câte cinci-șase etaje, iar pe sus sunt trattorie*, alberghi* și prăvălii care, de asemenea, sunt iluminate, ca să li se vadă firma de jos. [...] Prin balcoane, sunt apoi oameni și o mulțime de flori, iar între balcoane și adeseori chiar peste uliță sunt întinse sfori, pe care napoletancele-și usucă rufele. Deasupra celor mai multe dintre case sunt, în sfârșit, grădini, care, de asemenea, au iluminația lor. Îți închipuiește acum această iluminație, verdeața de prin balcoane și de pe case, trențăria întinsă pe sforile dintre balcoane, înghesuiala din stradă, strigătele și felinarele ce se mută mereu de la un loc la altul, și le închipuiește numai pe aceste și vei înțelege că cele dintâi seri n-am îndrăznit să ies, ci am stat în balcon, de unde aveam vedere atât asupra acestei bâjbâieli, cât și asupra golfului plin de corăbii. Iar ceea ce vezi aici se petrece în două treimi din Napoli. Pe malul Santa Lucia, unde se vând „frutti di mare”, pe Piața municipală ori pe malul portului mic, înghesuiala e tot atât de mare, deși are cu totul alt caracter: în strada Roma e lumea mai curățea, pe Piața Plebiscitului, cea mai frumoasă parte din Napoli, e cam ca la San Marco, iar în admirabila grădină de la Vila Națională cântă muzica: aici e lumea elegantă. Ceea ce are Veneția, o singură piață, în care se adună toată lumea, nici Napoli, nici Roma nu are. [...] N-ai făcut un pas în afară și-ți este cineva pus în drum, un copil, o femeie tânără, o băbătie, un om, în sfârșit cineva care-ți cere ceva, îți propune, îți recomandă, te îndeamnă, în cel mai bun caz un birjar care te urmărește un pătrar de ceas, spunându-ți mereu unde are să te ducă pentru 70 de centesimi. [...] După miezul nopții, poți ieși fără a te mai teme că vei fi oprit la tot pasul, iar înspre unu, zgomotul și mișcarea mai scad, dar de încetat, nu încetează niciodată. Acum, lăsându-ți banii, ceasornicul și alte asemenea lucruri de prisos acasă și ținându-ți batista la loc sigur, poți să umbli cu oarecare îndrăzneală prin locurile mai largi.

Generația noastră nu știa ce înseamnă războiul, cu devastările, cu ororile sale și contactul brutal cu realitățile lui înfricoșătoare ne uluia. Mulți actori fuseseră mobilizați și, dezorganizat de lipsa lor, teatrul își amâna mereu deschiderea stagiunii*. Serile pe care înainte le petreceam la teatru, acum le petreceam în casă, cu ferestrele camuflate, tremurând în așteptarea fluieratului sergenților și a glasului adânc al clopotului Mitropoliei, care servea pe atunci și pentru a da alarma aeriană. [...] În această stare sufletească, asistam la febra ce cuprinsese multă lume care, luând exemplul autorităților ce se evacuau în Moldova, părăsea treptat Bucureștiul. Nu știam ce să fac: să plec, să rămân? Îmi pierdusem părinții, pe care îi adoram, câțiva ani mai înainte; toți ai mei erau pe front, eram singură în București cu băiețașul, care abia terminase prima clasă primară. [...] De cum am sosit la Iași, am alergat la Teatrul Național să-mi revăd prietenii, colegii. Am găsit acolo, adăpostiți în clădirea teatrului, care cum putea, prin cabine și prin săli de repetiții, o mulțime de colegi ce-și lăsaseră totul în „teritoriul ocupat” și se refugiaseră la Iași. Luând exemplu de la ei, mi-am găsit și eu, de bine, de rău, un culcuș într-o cabină. [...] Din fericire, am început să joc, să repet, să lucrez, să mă simt revenind la viață. În afară de artiștii valoroși ai Teatrului Național din Iași, erau acolo, în capitala Moldovei, devenită acum capitala țării, mulți artiști ai Teatrului Național din București și ai celui din Craiova, ca și de la teatrele particulare. Era acolo și Marioara Ventura, venită în țară de la Paris, erau Tănase, Marioara Cinsky și mulți artiști de operetă și revistă*. Cu toate aceste forțe artistice reunite, directorul Teatrului Național, Alexandru Mavrodi, a deschis stagiunea 1916-1917, jucând toate genurile de teatru, reușind să reia o adevărată „viață teatrală” și să formeze și echipe de artiști care mergeau să joace pentru ostași la unitățile militare în refacere, până aproape de linia frontului. Acolo ne întâlneam uneori cu George Enescu, aplecat asupra viorii din care smulgea accente de nedescris, răspândindu-le vraja ca un dar al sufletului său. Căci Enescu era prezent pretutindeni unde arcușul lui putea aduce alinare și silueta sa, ușor adusă de umeri, o vedeam adesea trecând pe străzile Iașului în acea iarnă grea, ascunzând într-un manșon* mic mâinile lui fermecate. Mă împărțeam între munca de la teatru și cea de la spitalul instalat în localul Liceului-Internat, unde în fiecare dimineață mă duceam să lucrez, ca infirmieră, de cum sosisem la Iași. Știam că e nevoie ca fiecare să ajute, cu toate puterile lui, la alinarea nenumăratelor suferințe pe care războiul le făcea să apese atât de greu asupra celor mulți și umili [...]. Am socotit că trebuie să-mi fac și eu datoria. Dar mă încrezusem cam mult în forțele mele și primul meu contact cu spitalul a fost greu. Am fost trimisă din prima zi să ajut la sala de operații, după o foarte scurtă explicație a sorei-șefe*. [...] M-am obișnuit, însă, treptat, cu munca aceea aspră, în care găseam o mulțumire nespusă când vedeam apărând pe chipurile supte de suferință un surâs, când doctorul trecea pe lângă pat spunând „merge bine” și știam că am ajutat și eu.