Rolul notațiilor autorului în textul dramatic: Română la Bacalaureat

SCENA XV
CORINA, ȘTEFAN
Rămasă singură, Corina îl privește îndelung pe Ștefan cum stă în șezlong și citește sau se preface
că citește, într-o totală indiferență. După un moment de ezitare, face un pas spre el cu ceva decis în
mișcare - „ce-o fi o fi” - și se adresează cu o anumită bravură în toată înfățișarea, dar fără bruschețe.

CORINA: În fond, dumneata de ce ții cu tot dinadinsul să fii interesant?
ȘTEFAN (se ridică în capul oaselor și se uită împrejur, ca și cum ar căuta să vadă cu cine vorbește): Eu?
Interesant? Dar nu țin deloc să fiu interesant.
CORINA (retezător): Foarte bine faci. Nici nu ești.
ȘTEFAN: Nu sunt, da’ să știi că nu-mi comunici nimic nou. Sunt treizeci și patru de ani - la 5 octombrie
vor fi treizeci și cinci - de când știu cu precizie că nu sunt interesant. Nu făcea, zău, să pierzi baia și
nici mie să-mi strici lectura, numai ca să-mi aduci la cunoștință o știre atât de veche. (Își reia cartea și
se pregătește să-și continue lectura.)

PARTEA I
O cameră oarecare, neîngrijită și mobilată fără gust - camera-salon a familiei Chițimia I. Un glasvand*,
deschis aproape tot timpul, desparte acest salon de dormitor, care va fi plasat în fundul scenei. În dormitor,
se află o oglindă, două noptiere și un pat foarte larg, în care doarme, acoperită până peste cap cu plapuma,
Vica. Chițimia I, [...] vizibil marcat de o înceată și sigură degradare morală, îmbrăcat într-un halat de casă
jerpelit, stă la masă, în salon, și cercetează niște hârtii, trăgând aprig din țigară. În acest timp, bombăne,
fluieră, geme, trântește scaunul. Vica se trezește și scoate de sub plapumă un cap acoperit cu păr roșcat,
pus pe moațe. [...]

VICA (cu un glas suferind): Eu nu am dreptul să dorm în casa asta? (Nu i se răspunde.) Întreb: eu nu am
dreptul să dorm în casa asta? Există, în general, dreptul de a dormi?

ACTUL II
După o lună de la acțiunea primului act. E tot o duminică, spre dimineață, și pe fereastră se vede,
în decorul cunoscut, toamna de octombrie. Interiorul casei lui Manole e mult schimbat. […] Încăperea,
ca aspect general, are acum un aer de sărăcie, de pustiu, în bună concordanță cu perspectiva de dincolo
de fereastră. Pomii îngălbeniți, goi și Dunărea ternă, cenușie ca portul, în ceața care s-a ridicat din ape
și, în burnița egală, rece și monotonă, care se presupune că se cerne peste larg. La ridicarea cortinei,
Manole se plimbă prin încăpere, cu mâinile la spate, adâncit în importanța lucrului pe care îl face. […]
Manole dictează la roman. Maria, așezată la biroul obișnuit, la masa de mâncare, […] așteaptă cu tocul
atent, dar cu gândurile ei personale duse dincolo de manuscris, dincolo de oraș și parcă de lume.
Câteva clipe de pauză. Manole se plimbă, Maria așteaptă.
MANOLE (care, dincolo de preocuparea lui actuală - romanul - are cugetul greu din cauza Mariei și a
legitimei sale tristeți, se oprește în fața ei și, văzând că se gândește „departe”, zice cu blândețe): Ai ostenit?

ACTUL I
TABLOUL I
Încăpere strâmtă, săracă, dar curată, în casa curelarului Ion Sorcovă.
În mijloc, ușă deschisă: se văd poarta și strada, iar dincolo de stradă, maidan de gunoi, tăiat în
două de linia ferată. În dreapta ușii, fereastră cu perdele albe și mușcate roșii. În stânga ușii, un dulap
de lemn. În colț, pat de scânduri [...].
E în amurg și ultimele raze ale soarelui împurpurează perdelele albe. [...]
SCENA II
SORCOVĂ, NASTASIA, VULPAȘIN
VULPAȘIN (s-a oprit în prag, sfielnic, se descoperă; e în cămașă, cu mânecile sumese și palmele
murdare, așa cum a ieșit din atelier; dând cu ochii de Nastasia, tresare și coboară privirea): Bună seara!
(Nu știe ce să facă cu pălăria.)
NASTASIA (s-a întunecat, nemulțumire).
SORCOVĂ: Noroc, Vulpașine!
VULPAȘIN (încearcă surâs și se apropie de Nastasia cu mâna întinsă): Îmi pare bine că te văd!
NASTASIA (îi întoarce spatele și iese, trântind ușa).

SCENA III
NASTASIA, ION SORCOVĂ
NASTASIA (schimbare, veselie nervoasă, neliniște; umblă de colo până colo și caută): N-ai văzut
oglinda?
SORCOVĂ (pe pat și se uită îngândurat la ea).
NASTASIA: Parcă era la fereastră, adineauri.
SORCOVĂ (gest: o fi fost...).
NASTASIA (își aduce aminte și caută, grabnic, în cutia mesei): Uite-o! (Se privește în oglindă, scoate
din cutia mesei: pudră - într-o hârtioară - și foiță roșie; iar se uită în oglindă și se întristează.) Nu-i așa
că m-am urâțit? Și-am îmbătrânit, m-am zbârcit la ochi...
SORCOVĂ (tace).
NASTASIA (îl privește): De ce taci? Vreau să fiu frumoasă! Vine Vulpașin și vreau să fiu frumoasă! Ce
te uiți așa la mine? (Râs chinuit.)

ACTUL I
O cameră simplu mobilată. [...] În stânga, lângă perete, o etajeră cu volume legate frumos și
frumos orânduite. În dosul etajerei, o ușă care duce în odaia de dormit a doamnei Chirică și în camera
copiilor. În dreapta, planul întâi, camera domnului Chirică. O ușă laterală, ceva mai sus, răspunde în
coridorul care duce la bucătărie. În fund, un mic vestibul cu geamlâc.

Nichita și Varlam se zăresc în geamlâcul vestibulului. Varlam deschide și îi face loc lui Nichita. Amândoi își
agață pălăriile în cuier.

NICHITA: Sunt tare curios să-l văd la față.
VARLAM: E neschimbat ca înfățișare, atâta doar, că anii i-au cam pungit obrajii. (Oprindu-se în prag.)
Să știi că nu-i acasă.
NICHITA: Ce te face să crezi?
VARLAM: Dacă nu-i în colțișorul lui (arată biroul), slabă nădejde să fie... (Deschide ușa din dreapta,
dispare o clipă, apoi se întoarce.) Nu-i.

ACTUL II
Aceeași încăpere din actul I. A treia zi, la orele două după-amiază... Împrejurul mesei din mijloc Iorgu,
Florentina, Puia, Moața... Dejunul e pe sfârșite.

FLORENTINA (Puiei): Mai vrei o felie de mușchi, fetițo scumpă? Una fără grăsime și bine friptă, cum îți place
ție... (Puia întinde farfuria... O servește.) Dar cartofi vrei? (Apoi Moaței.) Ce e cu dumneata de te uiți așa la
mine? Poftești ceva?
IORGU (bărbat de patruzeci de ani, cioc, ochelari): Las-o... (O mângâie pe Moața.) Mie nu-mi place fata
asta... N-a mâncat nimic. [...] Parcă-i ard tâmplele.
FLORENTINA (alarmată): Vai de mine! (Sare de pe scaun, vine la Moața, îi pune mâna pe frunte.) Ai
dreptate... (Începe să-și frângă mâinile.)

TABLOUL IV
S-a înserat, ca în orice zi de iarnă, devreme. Felinarul a fost aprins afară. În casă e o atmosferă plăcută, în
care cuvântul pare mai armonios și mai plin de înțeles. Se poate întinde, mai ușor, o punte de la o inimă la alta.
SCENA I
MIOARA, STĂVĂROAIA
Mătușa și nepoata au băut cafele. Stau acum la masă, față în față, și caută în cești semnele norocului și
ale nefericirii. Stăvăroaia, care a dormit după prânz, e binedispusă și pare mai tânără, dacă nu mai frumoasă.
Mioara, dimpotrivă, e tristă și caută să-și ascundă ochii plânși. A rămas cu ceașca în mână și privirile în gol, în
timp ce mătușa - cu o figură surâzătoare și comod instalată în fotoliu - îngână o frântură de romanță demodată.
STĂVĂROAIA (râde îngânat, cu o jenă prefăcută): Ba nu zău, inimioară, că e nebună ceașca asta!

În București, la Leonida.
O odaie modestă de mahala. [...] la dreapta, o ușă; la stânga, o fereastră. De-o parte și de alta a scenei,
câte un pat de culcare. În mijlocul odăii, o masă împrejurul căreia sunt așezate scaune de paie. Pe masă, o
lampă cu gaz; pe globul lămpii un abat-jour* cusut pe canava*. În planul întâi, la stânga, o sobă cu ușa deschisă
și cu câțiva tăciuni pâlpâind. Leonida e în halat, în papuci și cu scufia de noapte; Efimița în camizol*, fustă de
flanelă roșie și legată la cap cu tulpan alb. Amândoi șed de vorbă la masă.

SCENA I
LEONIDA: Așa cum îți spusei, mă scol într-o dimineață și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe
Aurora democratică, să văz cum mai merge țara. O deschiz... și ce citesc? Uite, țin minte ca acuma:
„11/23 Făurar...”.