Aptitudini și inteligență: Psihologie la Bacalaureat

Toma Caragiu era un bărbat puternic, frumos, înalt, cu umerii lați și piept bombat, fața îngustă cu pomeți proeminenți, ochii negri ce scânteiau senin și fascinant, în care se citea un straniu sarcasm combinat cu o uimire ghidușă (...). Actorul avea o inteligență profundă, scormonitoare, intuia bine caracterul oamenilor, era un mare pamfletar al scenei, reușind să se impună în Teatrul “L.S. Bulandra”, continuând tradiția farselor bune, pe care le născocea pentru alții. Fiind conștient de talentul uriaș pe care-l avea, Toma Caragiu a lucrat asupra lui însuși pentru a se dărui în întregime semenilor săi (...), pentru el arta constituind un mijloc de apropiere, de comunicare cu oamenii, iar cei care i-au fost în preajmă, știu foarte bine acest lucru. Toma Caragiu repugna izolarea și înstrăinarea orgolioasă față de oameni, el simțindu-se bine doar între ei, împărtășindu-le nu doar bucuriile ci și amărăciunile. Acesta era un personaj unic, inconfundabil, cu o inimaginabilă disponibilitate, atât ca artist cât și ca om. Toma a fost prietenul tuturor (...). Sensul existenței sale ca și actor a fost publicul, el fiind fericit când reușea să-i facă pe oameni să râdă. Pe scenă, Toma Caragiu dorea să-l lași singur, de capul lui, să facă ce vrea, acesta reușind să se impună și prin monolog, care era cel mai greu gen artistic de însuflețit. Toma Caragiu nu s-a remarcat printr-un personaj anume, personajul lui rămânând propria persoană, Caragiu însuși, ca monstru sacru, ca interpret genial, creator al tuturor textelor comico-dramatice și al propriei sale viziuni asupra realității trăite (...). Acesta a fost un perfecționist, mereu nemulțumit de nivelul la care se exprima pe scenă, pregătindu-și fiecare apariție în fața spectatorilor cu o migală de bijutier. Geo Călugăru consemna în cartea sa că „Toma Caragiu a fost o personalitate impresionantă care însă, ca oricare dintre noi, a avut și slăbiciuni. Una dintre ele era că nu se putea abține și râdea foarte ușor pe scenă. Colegii actori, știind asta, îl provocau mereu. Mai greu era a doua zi, când pentru toți care îi făcuseră șotii, devenea din nou dom’ director. Dar reușea să tragă această linie, se impunea pentru că știa foarte bine să discearnă între răspundere și meserie” (...). „Colegii de scenă îl descriau pe Toma ca fiind ambițios, dornic de a juca și energic, dar mereu cu un surâs în colțul gurii. Partener de șotii și complice la pozne, Toma a fost, nu o dată, victimă a câte unei glume amicale. Într-o perioadă în care locuia temporar într-o cabină de teatru, colegii, profitând de somnul său adânc, după o zi istovitoare, n-au stat pe gânduri, l-au luat binișor în brațe și l-au cărat pe scenă, în timpul spectacolului. Ce față avea când s-a trezit în pijama, în decorul tabloului 8. A rămas de pomină pentru toți cei care l-au văzut“ (...). La vârsta de 28 de ani, Toma Caragiu este numit director al Teatrului de Stat din Ploiești (...). La scurt timp după numirea în această funcție, își dă seama că Ploieștiul este un oraș dificil pentru teatru, spectatorii pasionați se duceau să vadă spectacole la București (...). Directoratul lui Toma Caragiu a fost momentul care a ridicat definitiv statutul teatrului din Ploiești de la nivelul unui teatru de provincie la nivelul unui teatru de prestigiu. Toma Caragiu a fost un dedicat administrator. Între 1953 și 1965, pe scena teatrului din Ploiești s-au pus în scenă 90 de premiere, o performanță care niciodată nu a mai putut fi egalată (...). Răsplata eforturilor și izbânzilor sale nu a întârziat. Numărul amicilor și admiratorilor săi ploieșteni a crescut simțitor, oameni din afara teatrului, foști colegi de liceu și actori erau mândri de a fi onorați de prietenia sa (...). Toată lumea își respecta directorul, iar femeia de serviciu, sosind în zorii zilei la teatru, spre a face focul și a mătura, l-a găsit pe Toma Caragiu la birou, preocupat să rezolve maldărul de hârtii cu situații, rapoarte, grafice, memorii, referate, cereri, propuneri, planuri, cronici. Închizând cu grijă ușa cabinetului, spre a nu-l deranja, profund mișcată, bătrâna i-a urat în gând: „Dă, doamne, să nu moară niciodată!” (https://aboutpeople.ro/ro/toma-caragiu/)

Harold Washington a fost primul afro-american care a deținut această funcție (primar al orașului Chicago, n.n.) - un politician volubil, cu un spirit exuberant. Părinții mei îl simpatizau pentru modul în care reușea să-și condimenteze cu citate din Shakespeare discursurile altfel rustice și pentru pofta legendară, molipsitoare cu care mânca pui prăjit la evenimentele populare din South Side. Cel mai important era că nu suporta mașinăria bine gresată a Partidului Democrat, care administra de multă vreme orașul Chicago, oferind contracte publice gras plătite finanțatorilor politici și ținându-i, în general, pe negri în serviciul partidului, fără să le permită decât rareori să ajungă în funcții oficial alese. Cu o campanie axată pe reforma sistemului politic al orașului și pe o mai bună îngrijire a cartierelor neglijate, Washington a câștigat alegerile la limită. Avea un stil neobrăzat și un temperament îndrăzneț. Era capabil să-și sfâșie adversarii cu elocvența și intelectul lui. Era un supererou negru și inteligent. Intra în conflict frecvent și fără teamă cu membrii din vechea gardă a consiliului municipal, în general, albi și era considerat un fel de legendă vie, mai ales de către locuitorii de culoare ai orașului, care au văzut în mandatul lui sursa unui nou spirit al progresismului. (Michelle Obama, Povestea mea)