Perspectiva narativă și instanțele comunicării: Română la Bacalaureat

Liana trecu în odaia cealaltă, strângând poșeta în mâini ca o pavăză. Așteptând, în picioare, ochii
ei rătăceau prin încăpere pipăind obiectele atât de cunoscute care toate îi deșteptau amintiri, evocau
momentele de fericire sau speranțele de altădată. Totuși reușea să nu se înduioșeze, ca și când inima,
prea plină de răni, ar fi devenit refractară bucuriei... Se pomeni deodată cu Dandu în față, ca ieșit din
pământ, aproape s-o sperie. Avu și el o tresărire văzând-o în doliu, deși știa despre moartea bunicii. El
însă își redobândi imediat stăpânirea și zise cu o politețe exagerată, fără a o privi în ochi:
- Iartă-mă, Liana, că te-am făcut să aștepți... Dar de ce nu stai jos?
Între dânșii era mescioara de scris. Dandu trecuse de partea cealaltă, poate înadins ca să nu se
apropie prea mult și să nu fie obligați să-și dea mâna.
Liana, parc-ar fi vrut să-și încerce inima, îl examină o secundă gândindu-se: „Cum am putut să-l
iubesc atâta?”

Când trecu prin Brașov și apoi coti spre Valea Ursului, se simți mai ușoară, cu toate că era asudată
leoarcă. Pe aici o ajunse din urmă, cu farurile aprinse, autobuzul care, într-adevăr, întârziase la atelier
pentru o reparație, ca de obicei. Șoferul îi dădu câteva semnale de claxon și chiar încetini ca să o ia în
mașină, dar Solomia făcu semn că nu vrea și se feri să n-o stropească... Pe la pod, mai încolo, o sanie
cu doi căluți prăpădiți dădu să treacă pe lângă ea înainte, căutând pârtie pe marginile șoselei desfundate.
Recunoscu pe Dumitru al Smărăndiței, chiar din Valea Ursului, care opri și o luă în sanie. [...]
Pe uliță, cele mai multe case erau adormite, în întuneric. Numai ici-colo, veghea câte o luminiță
galbenă ca un ochi bolnav de griji. Solomia văzu de departe lumină la casa lor și se gândi îndată:
- Lasă că-i bine! Nu s-au culcat încă!
Când împinse portița, câinele Tâlharu făcu numai „ham”, o recunoscu și, în semn de dragoste, se
tăvăli la picioarele ei, încât trebui să treacă peste el.

Tăcură amândoi câteva clipe fără să se privească. Simțeau amândoi că-i desparte un zid și că
nu se vor putea înțelege […].
Apoi se despărțiră ca doi străini. Își dădură mâna, își urară noroc, iar David îi zise la revedere […], ca și
când ar fi vorbit cu oricare din camarazii ceilalți, cei de care sufletul său nu era legat prin nicio fibră. Rămase pe
loc și se uită lung în urma lui Oprișor, care mergea cu capul sus, legănându-și puțin corpul și tăind aerul cu o
cravașă* moale, foarte liniștit și nepăsător. Privindu-l, David se pomeni că-l invidiază.
„Iată un om fericit care știe ce are să facă!” se gândi dânsul, trecându-i prin creieri, ca o fulgerare
năprasnică, toate frământările și chinurile care pe dânsul îl făceau să nu știe ce are de făcut.

Aproape de sfârșitul lunii, într-o zi când iar n-a găsit pe Dandu la întâlnirea fixată și după ce s-a
consolat iar la Universitate cu colegii binevoitori, Liana s-a suit în tramvai și a pornit spre casă. Se uita
distrată, din fereastra vagonului, la forfoteala lumii pe Calea Victoriei și pe bulevard. Deodată, în
furnicarul de oameni de pe trotuarul cinematografelor, i se păru că zărește pe Dandu cu o femeie...
Întoarse capul să se uite mai bine, dar tramvaiul gonea clopoțind furios și coroanele castanilor acoperiră
grupul în care a zărit pălăria cafenie trasă pe ochi și în dreapta, cum o purta el. Vru să se dea jos la
stația din Brezoianu, să alerge, să se convingă. Vagonul era arhiplin și ar fi trebuit să dea o luptă prea
desperată ca să ajungă până la platforma de coborâre.
„O, dacă asta e la mijloc!”, își zicea mereu Liana nemaivăzând nimic până acasă, deși îi privea
fix pe trecătorii de pe trotuare, parc-ar fi așteptat să mai apară pălăria cafenie...

Radu Comșa, oprit în ușă, îi căuta cu ochii peste mese.
Când zări mâna colonelului ridicată, făcu semn că i-a văzut.
Era însoțit de un om în haine castanii, vărgate, decolorate pe umeri, cu fața ascunsă de umbra unei
panamale* demodate, cu borurile foarte largi.
- E cu un tip! anunță unchiul Pol.
Tonul acestei constatări lămurea îndestul că, după aparență, colonelul îl categorisise printre indivizii
de la periferia umanității, care nu prezintă niciun interes pentru neamul Vardarilor.
Tipul voia să se despartă și, din gesturi, se înțelegea că Radu Comșa stăruia să-l târâie după dânsul.
- Dar e domnul Probotă! strigă Mihai, recunoscându-l și sărind de pe scaun. Mă duc să-l aduc!...
Virgil Probotă, coleg de școală și prieten al lui Radu Comșa, dascăl de științe la un liceu din Capitală,
fusese, ca student, preceptorul* Luminiței și al lui Mihai. Cu toată sarcina ingrată de a iniția doi copii răsfățați
în tainele trigonometriei, în legile lui Newton și paragrafele lui Tacit, lăsase foștilor elevi amintirea unui om cu
multe ciudățenii și stângăcii, amuzant de deformat, până la pedanterie, de învățătură, dar de o largă
înțelegere și de o pasionată dragoste a cărților.