Evaluare Națională 2025 la română: iunie

Ajungând în marginea maidanului*, unde mulțimea se rărea, Anton Lupan întoarse capul spre
însoțitorul său și-l întrebă:
- Cum te cheamă, flăcăule?
Acesta vru să mârâie, arțăgos: „Da' ce treabă ai dumneata?”, însă ridicând ochii întâlni un zâmbet atât
de deschis și de frățesc, încât se simți câștigat pe loc.
- Ieremia mă cheamă! răspunse încrezător.
- Ăi fi cel care a intrat cu oiștea în gard*.
Omul râse cu gura până la urechi, din ce în ce mai voios:
- Nu. Ăla e frate-miu, că ne-am nimerit doi frați să ne cheme la fel.
Acum fu rândul lui Anton Lupan să izbucnească în râs. Așa, orice urmă de gheață dispăru dintre ei.
- Prin urmare, am să-ți zic Ieremia. Om vedea ce-om face dacă ne-om întâlni și cu fratele tău. Pe
mine mă cheamă Anton Lupan. [...]
- Ia spune, Ieremie, ai vreo treabă aici în târg?
- Până una alta nu, da' acu, dac-or înverzi copacii, gândesc să-mi cumpăr o foarfecă și să m-apuc
de tăiat frunză la câini. [...]
La aceste vorbe, Anton Lupan îl privi mai iscoditor. Omul de lângă el, înalt din cale afară, să fi zis că-i
deșirat dacă n-ar fi fost destul de spătos, avea un cap cam micuț pentru trupul lui, un cap de păsăroi, cu
nasul ascuțit, cu ochii apropiați, când vicleni, când glumeți, cu bărbia îngustă și cu obrazul plin de țepi.
Purta un fel de cioareci* zdrențuiți, strânși cu nojițele* opincilor până sub genunchi, dar în sus avea o haină
de marinar, peticită cam peste tot, care nu se potrivea nici cu cioarecii, nici cu căciula de oaie din cap. [...]
- Vreo meserie ai învățat?
- Sunt marangoz*, domnule, numai că, de când cu războiul, nu găsesc de lucru defel. Înainte mai
veneau turcii, grecii și mai ciocăneam câte ceva la bărcile lor. Ori mă duceam la Tulcea și lucram bărci
pentru pescari. Acu' grecii vin mai rar că-s cam speriați, iar turcii, de, or fi supărați pe noi.
- Ceva carte ai învățat?
- Câtă a uitat meșterul meu.
- Știi să citești, să scrii, să socotești?
- Taman cât trebuie ca să nu zică lumea că-s prea prost.
Anton Lupan tăcu un timp, gânditor, apoi întoarse capul spre el și-l întrebă, fără înconjur:
- Ascultă, Ieremie, ai vrea să pornești cu mine la drum? După cât bag de seamă, rosturi prea multe
nu ai aici în târg.
- Și nici în altă parte, domnule. Încotro s-o pornim?
- Așa, spre capătul lumii...

Ieremia micșoră pasul fără voia lui și, dându-și căciula pe spate, se scărpină în creștet, îndoit.
- N-o fi prea departe? zise, uitându-se cam chiorâș la vecinul său, cu teama că acesta îl lua peste picior.
- Departe, e drept! răspunse Anton Lupan, hotărât să nu umble cu amăgeli.
Or, pe Ieremia tocmai răspunsul lui îl zgândări, fiindcă părea cu totul și cu totul serios, și îl făcea să
simtă furnicături peste tot, și-n inimă, și-n creier, și-n trup.
Bănuind ce se întâmplă cu el, Anton Lupan zâmbi mulțumit și-l lăsă un timp să fiarbă așa, în zeama lui,
apoi îl întrebă, parcă într-o doară, ca și când ar fi vrut să schimbe vorba de la început:
- Pe mare ai fost vreodată? Ți-o fi teamă de ea?
- Teamă?... Iacă zău că nu știu. Da' de cunoscut o cunosc. Doi ani am fost dulgher pe un caic* turcesc
și-am tot umblat, pe la Stambul, pe la Salonic, ba am ajuns chiar și la Pireu.
Anton Lupan tresări, surprins, și chipul i se lumină mai mult. Omul era chiar mai încercat decât bănuise
el. Se cuvenea să nu-l mai scape din mâini, altul pe măsura lui fiind greu de găsit.
Radu Tudoran, Toate pânzele sus!
*maidan - teren deschis, loc viran situat în interiorul sau la marginea unei localități
*a intra cu oiștea-n gard - a face o prostie
*cioareci - pantaloni țărănești strânși pe picior;
*nojițe - șireturi
*marangoz - dulgher pe o navă, persoană specializată în prelucrarea lemnăriei navelor
*caic - ambarcațiune îngustă cu vele; barcă, luntre ușoară

Și în ținuturile antarctice sunt animale. Ca să ajungi la ele, trebuie să străbați Oceanul Atlantic în tot lungul
lui. Această distanță enormă a fost parcursă de Belgica fără să se zorească; măsură înțeleaptă, de vreme ce
vasul nostru mai avea nevoie de multe ca să fie un „pachebot” transatlantic. Era o corăbioară trainică de felul
pescuitoarelor de foci norvegiene, lungă de treizeci și patru de metri și cu o capacitate de două sute șaptezeci
de tone. [...] Înspre cârmă erau mici cabine destinate ofițerilor și oamenilor de știință. Înspre proră* era locuința
marinarilor și a mecanicilor, iar la mijloc, o chiliuță neîncăpătoare, împărțită în două printr-un perete, slujea ca
laborator pentru oceanograful meteorolog și pentru naturalistul expediției. Calele* erau ticsite de cărbuni, provizie
necesară pentru o mașină de 150 de cai, în stare să dea vasului o iuțeală de șase până la șapte noduri, și de
mare folos, mai cu seamă în timpul navigării printre ghețuri. Pe punte și în calele vasului stăteau îngrămădite lăzi
de toate formele, pline cu blănuri, mâncare pe doi ani și jumătate și materii prime de tot soiul: lemn, fier, piei și
altele din care, după trebuință, se puteau face obiectele cerute de nevoi.
La această expediție au luat parte nouăsprezece persoane. [...] Aveam aparate de sondaj și pescuit
la toate adâncimile, un observator meteorologic complet cu aparate înregistratoare și de citire directă,
termometre și butelii submarine, microscoape și sticlăria necesară pentru conservarea animalelor. Fiecare
specialist avea o mică bibliotecă trebuitoare studiilor sale și, afară de aceasta, aveam o colecție de opere
literare în multe limbi, ce era menită a ne distra în momentele de osteneală și de urât.
Ținta expediției nu era să atingă cu orice preț Polul Sud, în paguba observațiilor științifice. Firește că
trebuia să înaintăm înspre sud cât se putea mai mult, fără să ne găsim însă vreodată în neputința de a
face acele cercetări științifice, care sunt singurul, dar marele câștig pe care poate să-l dea o expediție. Ca
program, era vorba să studiem îndeosebi regiunea antarctică sud-americană, cu toate mijloacele pe care
știința le pune azi la îndemâna cercetătorilor, și să iernăm cât s-ar fi putut mai înspre sud, ca să aducem
tot felul de observații pe timp de cel puțin un an de zile.
Nu vreau să stăruiesc asupra călătoriei Belgicăi până la capătul cel mai de jos al Americii de Sud și
voi începe povestirea pățaniilor noastre din ziua de 13 ianuarie 1898, când părăsirăm golful San Juan din
Pământul Statelor. Numaidecât ne-a fost dat să ne încredințăm că faima de care se bucură vecinătățile
Capului Horn era îndreptățită. Vântul de apus sufla întruna vijelios și Belgica fu zguduită cu violență de
către uriașele valuri care se formează în Strâmtoarea lui Drake. Din fericire, prevăzusem aceasta: tot
materialul și toate borcanele mele fuseseră fixate cu grijă în rafturi anume făcute și chiar microscopul meu
fusese înșurubat pe masa din laborator.
Emil Racoviță, Spre Polul Sud
*proră - partea din față a unei nave
*cală - încăpere sub puntea inferioară a unei nave