Modalități de caracterizare a personajului: Română la Bacalaureat

Adevărat copil năzdrăvan! Din pricina lui nu se puteau odihni cinci mahalale. Nu era zi de la
Dumnezeu în care părinții să nu se pomenească acasă cu vreo plângere: „Tecuță a spart capul fetei
mele! Tecuță mi-a spart un geam! Tecuță a legat o tinichea de coada lui Samurache! Tecuță mi-a
omorât un porumbel cu o piatră!” [...]
Drept vorbind, însă, vina nu era numai a micului Tecuță, care, firește, la șapte ani nu putea să fie
înțeleptul Solomon. Mai erau vinovați și părinții: le intrase-n cap că Tecuță al lor are apucături militărești
și-l lăsau să facă tot ce-i trăsnea prin cap, numai să nu-și dezmintă viitorul. [...]
Așa și cu Tecuță. Toată dragostea lui de copil era să se joace de-a soldații. La Anul Nou, la ziua
lui, la toate zilele mari nu cerea decât jucării soldățești:
- Tată, mie să-mi iei o pușcă! Să-mi iei un tambur-major*! Cumpără-mi o cutie cu soldați...
Și, peste trei zile, jucăriile ajungeau ferfeniță: de pușcă rămânea numai țeava, tamburul ajungea
fără căciulă, soldații fără nasuri. Atunci începea devastarea geamurilor vecine, tinichelele de coada lui
Samurache...

Veni războiul. Toma Novac era ofițer de rezervă. Brebenaru încercă să-l ferească de front, cum
făcuse pentru Mihai al său. Toma se împotrivi categoric. Ținea să-și împlinească datoria întreagă.
Toma Novac se întoarse din război cu o urmă de rană și mai multe decorații. N-a mai găsit însă
pe bătrânul Brebenaru; închisese ochii pentru totdeauna în a treia lună a războiului, cu singurul regret de
a nu fi apucat căsătoria lui Toma pe care îl iubise ca pe copilul său. Mihai, rămas în teritoriul ocupat, a
îngrijit cât s-a putut averea prietenului. […]
Nevasta lui Brebenaru socotea drept obligație pioasă față de memoria socrului ei să continue
insistențele pentru însurătoarea lui Toma:
-Trebuie! Trebuie! Trebuie!
În cele din urmă, își zise și el că trebuie. Era acuma de patruzeci de ani. Părea mai tânăr. Părul
negru și lins n-avea nici urme de fire cărunte. În ochii mari, negri, obosiți, răsăreau deseori scântei ca
dintr-un foc ce mocnește de mult. Purta o mustață subțire, tunsă englezește. Înalt, zvelt, avea totuși o
ușoară timiditate care-i ședea bine. […]
Cutreierară multe orașe, de la Sighetu Marmației până la Timișoara și de la Oradea Mare la Brașov, în zadar.
- Mai bine spune drept că nu vrei să te însori, decât să-l porți degeaba pe drumuri pe bietul Mihai!
zicea doamna Brebenaru după fiecare întoarcere.
- Ba vreau, dar nu mă pot lega pe viață cu cine nu-mi place! răspundea Toma invariabil […].

Rosmarin surâdea, în vreme ce Liana striga vesel:
- Sunt frumoasă, Tincuțo?
Bătu din palme și se răsuci cu pași de dans împrejurul camerei, parcă ar fi auzit o mare noutate. Apoi,
după ce Tinca ieși cu haina și blana, se așeză la masă, începând să examineze cu amănuntul cumpărăturile,
explicând fiece lucru în vederea zilei de mâine.
Era obișnuită să primească complimente și totuși îi făceau plăcere ori de la cine veneau. Pe stradă bărbații
întorceau capul după ea ca și când ar fi răspândit o vrajă irezistibilă. Figura ei de fetiță mirată și nevinovată, cu
părul blond natural, cu obrajii puțin bucălați, cu nasul mic obraznic, nu o prea distingeau din mulțimea de femei
drăgălașe care dau străzilor bucureștene, altfel puțin remarcabile, un aspect atât de simpatic. Ochii ei însă
fascinau prin culoarea lor albastră închisă cu reflexe violete, adumbriți de lungile gene blonde ca într-un cuib de
aur. În privirile lor scăpăra curiozitatea inteligentă, un etern semn de întrebare și, mai ales în momentele de uitare
de sine, o pâlpâire stranie, o melancolie tulburătoare ca un avertisment ascuns.