Evaluare Națională 2026 la română: model

- Domnule inginer, eu am doi copii: un băiat mai mare, Daniel, care învață la un liceu în Chamonix și locuiește la internat, și o fată, Yolanda, care are numai zece ani, e elevă în clasa a patra primară, învață acasă cu soția mea și cu mine. Are tot ce-i trebuie: videotecă didactică, televizor de exerciții, tot felul de casetofoane. O dată pe lună cobor cu această neastâmpărată fetiță a mea la o institutoare care o examinează și o îndrumă. În septembrie, anul trecut, pe fiica mea, promovând în clasa a patra, am dus-o în fața unei comisii severe. A reușit cu „excepțional”: cărțile, pădurea și animalele sunt, pentru copii, cea mai inteligentă și ultramodernă școală.

- Sunt absolut de aceeași părere, întării eu, care mi-am crescut copiii sub oblăduirea muntelui.

- După examen, [...] Yolanda mea era veselă, se ținea bine în șa, mă tot bătea la cap cu urșii. Unde sunt urșii noștri, ce fac urșii noștri? [...] Am urcat, am tot urcat, era o toamnă frumoasă, caldă, strălucea tot văzduhul de lumină și viață. Yolanda mea cânta, eu o îngânam. Când am ajuns la curmătura* ce se cheamă Creuse, am zis: „Aici vom mânca, iar eu am să trag un pui de somn!”. Așa și făcurăm, e un loc stâncos, minunat pentru o oră de odihnă. Am mâncat, mie-mi și venise somnul. Catârii pășteau, aveau acolo o iarbă ca mătasea, neatinsă. [...] Yolanda ciripea de-ale ei: era fericită că scăpase cu laude de la examinare. Trebuie să vă spun două vorbe și despre ea. Spre deosebire de Daniel, băiatul meu, care e foarte tăcut, Yolanda e deosebit de comunicativă. Vorbește cu păsările, cu veverița casei, cu popândăul. E copilă, are numai zece ani și consideră absolut toate ființele pădurii, chiar și copacii și ierburile, ca fiind prietene cu ea. Adică niște copii cu care te poți juca și cărora le poți spune ba una, ba alta. Când intră ea în grajd, toate vitele întorc capul. O cunosc și o iubesc. Câinii o adoră. Am văzut-o de departe, cu binoclul meu, jucându-se în dumbravă cu un pui de căprioară. Sub ochii ciutei, mama puiului. A îmblânzit o familie de iepuri. O bufniță singuratică iernează în podul casei noastre. Ce mai: Yolanda e nițel năzdrăvană, nu știe ce e frica, nu face nicio deosebire între om și animal. [...] Dar să nu mă îndepărtez. Boala noastră, a muntenilor, sunt parantezele. Am o bunică de optzeci de ani care se apucă luni să ne povestească ce a pățit la biserică și care pierde, povestind, slujba din duminica viitoare. Parantezele ne omoară. Și ocolul ocolit. Muntele e mama imaginației - cei din stepă sau pustă nu au decât sabia, calul și vitejia de dragul vitejiei. Gata, am terminat, nu râdeți, mă întorc îndată în dumbrava aceea unde, după ce am mâncat bine, m-am culcat la umbra unui brad bătrân. Nu cred că am dormit mai mult de o oră. M-am trezit brusc. Nu sunt un om fricos, dar am trăit atunci cea mai cutremurătoare spaimă din viața mea. Cum? Simplu de tot: m-am trezit lins pe față de un cap brun de trei ori mai mare decât al meu. Am încremenit și încremenit aș fi rămas dacă nu aș fi zărit, la numai câțiva pași de mine, alt urs, la fel de uriaș [...]. Ursul, care se ocupa de obrazul meu (nu îndrăzneam să-i dau botul mai laoparte) după toate semnele și judecând după mormăitul său pașnic, părea că mă iubește și că tot ce face e din pură joacă sau prietenie. M-am sculat în picioare. S-a ridicat și el în picioare, era cu două capete mai înalt decât mine. M-a cuprins pe după gât și iar m-a lins pe față. Avea ochii galbeni, dinții teribili, albi, ghearele de vreo zece centimetri. Negre, grozave. M-a îmbrățișat, eu simțeam că o voi sfârși în brațele acestui uriaș mult prea iubitor. Dar Yolanda m-a salvat: văzând că am devenit de culoarea ierbii, [...] a venit în ajutorul meu. L-a lovit cu pumnii pe ursul ce mă săruta, spunându-i: „Ajunge, Jacques, nu vezi că tata se teme de tine?!” și, ca pe un câine blând, l-a dat laoparte... Ha, ha! Asta a fost... [...].

Ne-au condus, pe mine și pe Yolanda, până aproape de casă. Catârii, parcă au fost înțeleși cu ei, i-au suportat fără scandal, deși miroseau cumplit a urs și a sălbăticiune. Din ziua aceea și-au stabilit domiciliul aproape de casa mea, împrietenindu-se cu copiii, cu nevastă-mea și cu brigadierii. Câinii, e adevărat, au fugit. Dar ce nevoie am eu de câini când, la un simplu strigăt, apar de sub liziera codrului doi giganți înfiorători! Domnule coleg, iată, aici am martorii vii ai povestirii mele: urșii au iernat la mine în grajd, și nu în pădure, sub o stâncă sau scorbură.

*curmătură - vale între doi munți

Vă mai amintiți primele întâlniri cu veverițele din copilărie? Ce regăsim în personajul de peste ani, Vevi? Alături de mangusta din Cartea junglei, Riki-Tiki-Tavi, și de pinguini, animale pe care le-am întâlnit doar în cărți și filme documentare, veverițele sunt animalele mele favorite. Iar pe ele le-am tot întâlnit în excursiile copilăriei. Îți apăreau deodată în față, de obicei pe un trunchi de brad, silențioase, apoi, într-o fracțiune de secundă, dispăreau dintr-un salt pe partea cealaltă a trunchiului și reapăreau pe o creangă în mișcare, privindu-te o clipă cu ochii lor mari. Mă binedispuneau de fiecare dată, păreau întruparea spiritului ludic al pădurii, erau pentru mine jocul în esența lui cea mai grațioasă. Dar Vevi, așa cum povestesc pe coperta a 4-a a cărții Trei zile nemaipomenite, a fost, până la un punct, reală, pentru că e singura veveriță care a venit în vizită, din proprie inițiativă, chiar pe minuscula terasă a casei mele din inima Brașovului. [...] Când veverița Vevi și fetița Emi își doresc cu ardoare ceva, dorințele devin realitate și fiecare se trezește în pielea celeilalte. Acomodarea se petrece gradual, ele descoperind cu uimire cum e să aibă un alt trup și o altă familie. Dorința de a fi în pielea altcuiva e una dintre fanteziile universale ale copiilor! Sunt personajele pregătite pentru aventurile care se nasc odată cu împlinirea fanteziilor? Da și nu. Un copil e mai pregătit și mai dornic de schimbări miraculoase decât un adult. Copiii își doresc metamorfoza*, adulții mai degrabă se tem de ea, pentru că, de la un punct încolo al vieții, metamorfozele sunt primejdioase, iar asta e și tema din viitorul meu roman, Aurul pisicii. Dar nu înseamnă că un copil știe ce implică schimbarea. A dori viața altuia și a-ți închipui că e mai bună decât a ta este o naivitate. Vevi și Emi au timp să-și dea seama de asta. Pe de altă parte, a înțelege în profunzime ce trăiește altcineva, „a te pune în pielea/blana lui”, este pe cât de greu, pe atât de valoros, e o experiență fără de care ești sărac.

*metamorfoză - transformare, modificare, schimbare