Evaluare Națională 2022 la română: model

Mii de oameni din toată lumea străbat mii de kilometri ca să vadă piramidele și să pătrundă, cu un fior de evlavie, în interioarele lor vechi de mii de ani. În fața misterelor matematicii lor ascunse, în fața puterilor adăpostite de uriașele întretăieri de linii și planuri, gândul dă înapoi, intimidat. Proporțiile lor ating cerul, au, adică, legături de taină cu legi și calcule astronomice. Și te simți puțin mai mândru, în pielea ta de om muritor, când știi că omul muritor a creat o asemenea strivitoare minune.

Mii de călători străbat mii de kilometri ca să vadă bolovanii uriași de la Stonehenge, al căror rost nu a fost încă lămurit, ca să descopere templele mayașilor, ale incașilor, ale budiștilor sau ale zeilor greci. Pretutindeni în lume sunt semne ale miracolului și, în lăcomia lor geografică, în goana lor după neobișnuit sau, de ce nu, după frumos, oamenii sunt gata să-și riște timpul, banii și tihna.

În vremea asta, chiar lângă ei, la îndemână, așteaptă, liniștită și modestă, fără puzderie de turiști care să caște gura la ea și să se pozeze veseli alături de ea, una dintre cele mai mari și mai inexplicabile minuni create vreodată de mintea omului: cartea. Mai aproape de cer decât orice piramidă, mai misterioasă decât orice construcție care dăinuie timp de milenii, mai atrăgătoare decât orice sit arheologic. [...]

Cartea: concurând, în cursa timpului, cu templul, cu piramida, cu orice construcție omenească și câștigând detașat, fără ca măcar să gâfâie. Victoria ei e tăcută. Asemenea dragostei adevărate, nu se laudă și nu se umflă de mândrie.

Părticică de creier fiind, are puterea celui mai perfecționat computer. Poți face „exerciții de simulare” în orice realitate virtuală, iar la fiecare reluare a exercițiului descoperi altfel lucrurile. Intri în pielea personajelor ei, ești rege sau ocnaș, bărbat sau femeie, zeu sau animal, grec sau barbar. Sau ești doar tu însuți și te confrunți cu ei toți. Te poți îmbăia, în paginile ei, în fântâna tinereții. Sau poți găsi experiența bătrâneții atunci când te scalzi încă în apele anilor tineri. Capacitatea de metamorfoză a acestei micromemorii, a acestui stick, este uimitoare. Fiecare om percepe altfel realitatea dintre aceleași coperți, fiecare epocă descoperă altceva în unul și același op*. Pe de altă parte, și contrariul îi stă în putere: oricât de diferită e o epocă de alta, poate citi și înțelege la fel lucrurile din pagina cu semne. Odată deconectat de la creierul autorului, minicomputerul numit carte funcționează oriunde, oricât și fără consum de curent electric. Nu se învechește și nu trebuie schimbat la câțiva ani o dată, și n-are nevoie să fie depanat. Un detaliu tehnic, totuși: trebuie conectat la computerul altui creier uman, cel al cititorului.

Nimic din ce-i omenesc nu-i e străin - viața, suferința, moartea, dragostea, blestemata foame de aur și foamea pur și simplu. Cartea vorbește, plânge, râde, țipă, tace, cântă, șoptește. Pe scurt, face orice. Dar are și puteri care le depășesc cu mult pe cele omenești și, desigur, pe cele ale omului obișnuit care a scris-o, fie acesta Homer sau Shakespeare, Cervantes sau Balzac, Goethe sau Dostoievski. Schimbă fața lumii pe neobservate și păstrează fața lumii neschimbată. E picătură, dar reflectă cerul. E cer, dar reflectă picătura. Într-o locuință de bloc, de 20 de metri pătrați, încape lumea, cu piramidele, cu Stonehenge, cu templele mayașe și grecești și umanul cu ipostazele lui, cu istoria lui, cu creierele lui făcătoare de computere. E, desigur, un miracol. Dar nimeni nu face turism într-o locuință de bloc, ca să vadă, să spunem, o carte dintr-o bibliotecă.

*op - operă (literară sau științifică); carte, lucrare, scriere

Deși era încă devreme, în librăria S era din ce în ce mai mare agitația. Pe lângă personalul care amenaja de zor vitrina, se oferiseră mulți voluntari: unii se străduiau să facă mai mult loc, mutând din etajere în fundul încăperii, alții cărau de colo-colo scaune pentru invitați, câțiva montau la mijloc trei fotolii și-o masă învelită în catifea portocalie. Acolo, debutanta urma să dea autografe. În colțul stâng se așeza o tavă cu pahare și două sticle cu apă minerală, iar în dreapta se instalau diverse microfoane și boxe de amplificare. Majoritatea celor dinăuntru, atât de doritori s-ajute, era formată din tinerii pe care Claudiu Van îi îndruma anume cum să scrie.

După un ceas, năvăli lumea înăuntru: ziariști și fotografi în jeans și în tricouri, fete-n ținute sport, doamne-n taioare elegante, studenți nepieptănați, profesori în costum, pâlcuri de pensionare în rochii înflorate, bătrâni cu pălărie și baston. Veniseră atrași nu doar de faima croitorului de cărți, ci și de editura norocoasă care făcea de două săptămâni publicitate-n media, vestind cu insistență lansarea unui „text-model”.

Dar punctul de atracție era însăși vitrina, care, odată aranjată, chiar oferea celor din stradă un spectacol inedit, cu un motan scânteietor de negru care se învârtea printre volumele expuse. Mai mult, chiar și coperta jurnalului înfățișa ochii aceleiași pisici, privind de sus trei personaje, învăluite într-un abur. Deși-n scrierea Flaviei nu apărea nicio felină, Van, care cunoștea din experiență cum se captează atenția cumpărătorilor nesiguri, lucrase cu ilustratorul. Într-adevăr, imaginea-și făcea efectul: curioșii care se opriseră în treacăt formau deja o coadă la ușa librăriei.

Ajunsă în vecinătate, fata se îngrozi de-atâția oameni și vru s-o ia-napoi, dar croitorul de cărți o apucă de mână și-o trase după el, spre o intrare laterală. Nici nu pășiră bine înăuntru, că se și pomeniră aplaudați frenetic de spectatorii-n așteptare. Flavia ar fi zbughit-o imediat afară, dacă el n-o forța să stea pe loc, ținându-i degetele strâns în mâna lui, ca într-un clește. Se înclinară amândoi în fața lumii, apoi, poftiți de editorul-gazdă, se așezară în fotolii, la masa cea portocalie. Alături, de o parte și de alta, se înălțau teancuri de exemplare nou-nouțe, pe două postamente îmbrăcate într-o hârtie aurie creponată.

Librarul-șef, un ins subțire-n haine albe, ca de mire, le adresă emoționat la microfon „un bun venit”, iar editorul, mai rotofei și mult mai degajat, într-o cămașă-n dungi albastre, îi copleși cu mulțumiri pe organizatori, pe cei prezenți, pe debutantă și, la urmă, pe „sufletul din spatele celor mai bune cărți”.

Cel numit astfel mai făcu o reverență în aclamațiile mulțimii. Vorbi despre motanul din vitrină și despre ochii lui atât de galbeni, care îi inspiraseră coperta, apoi se-ntoarse către Flavia, mărturisi ce tare-l captivase manuscrisul și-i îndemnă pe cei de față să cumpere neapărat volumul din care nu putuse schimba niciun cuvânt.

Veni și rândul ei. Luă microfonul cu sfială și, ridicându-se, rosti cu vocea gâtuită:

- Îmi pare rău că am stârnit atâta vâlvă... Eu sunt un nimeni și am început acest jurnal ca să-nțeleg ce mi se-ntâmplă, nimic mai mult. Claudiu Van își face visuri...

Un ropot de aplauze o întrerupse și, de îndată, editorul îi invită pe cei din jur să se încoloneze pentru autografe. Motanul negru părăsi vitrina și, tacticos, i se urcă pe umăr croitorului de cărți.

Volumul se vindea fulgerător și cele două teancuri dispărură într-o clipă. Aduseră încă pe-atâtea din depozit.

- Ce să le scriu? îl întrebă pe Van, pierdută, în timp ce oamenii se-apropiau de masă.

- Îi întrebi numele, pui „pentru X” și te semnezi, zâmbi mișcat de fâstâceala fetei.

- Întreabă-i tu, îl rugă Flavia cu obrajii-n flăcări, și eu le scriu, însă stiloul îi tremura deja în mână.

Treptat, putu să se calmeze. Caligrafia ei măruntă se așternu pe zeci de exemplare, în vreme ce buchetele de flori umplură masa. Într-un târziu își înălță privirea.

Afară se înnopta și librăria se golise, când, din penumbră, se desprinse cititorul. Ținea cartea la piept, în timp ce-nainta, ca-n transă. Era înalt, cu tenul alb de nordic și-n părul blond lucea o undă cenușie. Ochii lui verzi-albaștri scăpărau ciudat când îi întinse exemplarul.

- Cum vă numiți? îl cercetă surprinsă Flavia.

- Mihnea Fardopol.