Evaluare Națională 2022 la română: iunie

În port, la pupa vasului de pasageri austriac, care tocmai venise din sus, se vedea legat la chei* un
barcaz* micuț, încărcat din greu. Cam în partea lui din mijloc, pe o stivă de scânduri, ședea, cu picioarele
atârnate în jos, un băiețandru de vreo șaisprezece ani, cu un mintean* negru pe umeri, cu o căciulă de
oaie dată pe ceafă, și cânta încetișor, ca pentru el, dintr-un fluier ciobănesc.
- Cântă de foame! spuse Ieremia. Hai, Mihule, lasă cavalul, că ți-am adus să mănânci!
La aceste vorbe, băiatul ridică ochii spre chei, și chipul oacheș, bătut de vânt, i se lumină.
- El e băietanul de care ți-am vorbit, domnule! îl lămuri Ieremia pe Anton Lupan.
Acesta sări pe puntea barcazului și se apropie de băiat, cu mâna întinsă, prietenos. Atunci văzu că la
picioarele lui stătea cuminte, cu botul pe labe, dar cu ochii vii iscodind în jur, un câine ciobănesc, cu părul
negru, plin de praf și încâlcit, cam slab și năpădit de ciulini, cu coada jumulită în chip greu de înțeles, care
însă, în toată înfățișarea lui, poate puțin cam jalnică acum, amintea de un nu prea îndepărtat strămoș lup.
Băiatul sări în picioare, sfios și poate neîncrezător; nu prea era obișnuit, se vede, cu bunătatea
semenilor săi. Câinele se ridică și el, se trase un pas înapoi și rămase așa, atent. Privirea lui nu arăta nici
teamă, nici prietenie. Lui Anton Lupan i se păru că vede în ea o demnitate la fel de grăitoare ca a unui
om, ca a unui om care o are, bineînțeles. În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri albăstrii, cum e
uneori cerul în clipa când amurgul s-a stins, dar noaptea încă nu s-a statornicit, deși zâmbitori, se citea o
tristețe domoală, din cele care, odată ce s-au ivit în priviri, ai zice că niciodată nu mai pot pieri. […]
- Să nu-ți pară rău că ai venit până aici, îi vorbi blând. O să capeți cele de cuviință pentru osteneala ta.
Băiatul făcu o mișcare cu mâna ca și cum ar fi vrut să arate că nu ține la niciun fel de răsplată. Văzându-l
așa și gândindu-se la vârsta lui crudă, Anton Lupan se simți întristat.
- Câinele-i al tău? îl întrebă.
- E de la stână, răspunse băiatul. S-a luat după mine și n-a vrut să se ducă înapoi, chiar dacă l-am
izgonit. Așa că umblăm amândoi.
Ar fi vrut să-l întrebe mai multe, dar socoti că băiatului, ca și câinelui, trebuie să le fie foame, deci lăsă vorbele
pentru mai târziu și deocamdată îi încredință pe amândoi lui Ieremia, să-i ospăteze cu cele trimise de Ismail.
Între timp, […] descărcatul începu. În afară de cheresteaua de pe punte, în magazia vasului fuseseră
înghesuite până sus fel de fel de materiale, în lăzi, în baloturi, în cutii de tablă, în bidoane și-n saci. Ieremia
le cumpărase după listă și le orânduise sârguincios. Erau cabluri de oțel și parâme de felurite grosimi,
făcute colaci, erau bare de fier, șuruburi, cuie, butoiașe cu ulei de in, cutii de vopsea, pânză groasă de
vele, cu urzeală de cânepă și bătătura de bumbac și încă multe altele pe care nu le puteai descurca decât
dacă aveai lista lor în cap. […]
Anton Lupan se ridică:
- N-ai vrea să rămâi cu noi?

- Și ce să fac, domnule? întrebă băiatul, înviorat.
- Ce-o să facem toți. Las’ că n-o să fie rău, ai să vezi! Ce zici, te învoiești?
- Da’ pe Negrilă îl iei?
- Firește! Altfel nici nu mă gândesc.
Obrazul băiatului se lumină și tot ceea ce fusese îndoială și amărăciune pe chipul lui se pierdu în
vânt. Iar vântul îi purtă îndoiala și amărăciunea de-a lungul canalului, le flutură peste perdeaua de stuf și
se duse cu ele spre mare, unde le înecă, departe în larg, să li se șteargă urma pe veci.
Cădea amurgul când se apropiau de baraca lor. Anton Lupan mergea în frunte, fluierând, ca un om
pe deplin mulțumit. Mihu venea după el, fără să vadă unde pune pasul, cu gura căscată, cu ochii zgâiți la
marea vineție în lumina amurgului de după echinocțiu. Negrilă se zbenguia pe țărm, aruncându-se în apă
și tăvălindu-se pe nisip, umplând malul mării de lătrături vesele, ca și când ar fi simțit că începe altă viață
și pentru el, și pentru stăpână-su.
- Domnule, întrebă Mihu, fără să-și poată lua ochii de la orizont, toată asta care se vede aici e numai apă?
- Numai apă, Mihule. Și încă, atât cât vezi tu nu-i poate nici a mia parte din întinderea ei.
- Aoleu, maică! strigă băiatul, înmărmurit.
În clipa aceea, în baracă se aprinse o lampă. […]
- Ismaile! strigă Anton Lupan. De azi înainte ai de hrănit două guri mai mult: pe Mihu și pe Negrilă,
îi vezi? Ai grijă să nu ne facem de râs!
Radu Tudoran, Toate pânzele sus!
*chei - platformă amenajată într-un port pentru încărcarea și descărcarea vapoarelor
*barcaz - ambarcațiune pescărească
*mintean - haină bărbătească scurtă

În anul 1908, locuiam în fața Grădinii Icoanei. Doi salcâmi bătrâni stăteau de strajă la poartă. Aveam o
curte mare în spatele casei și o grădină imensă cu boltă de viță, care se întindea de-a lungul străzii, astăzi
Dumbrava Roșie. Acolo a fost adusă într-o zi o vacă elvețiană, trimisă în dar de un admirator. Instalarea ei
la noi a fost un eveniment. Tata a botezat-o Habelca și o trimitea în fiecare zi la Șosea să pască iarbă. [...]
Într-un an, tata a adus acasă un cățeluș alb, cu părul scurt și mătăsos, cu pete rotunde, negre pe tot
trupul. I-l dăruise doctorul Schachmann. Era o speță rară de câine de vânătoare, brac din Dalmația, tata i-a
pus numele „Șmil”. Acest Șmil devenise celebru. Crescuse mare, cu trup subțire și lung, și pricepea toate
ca un om. Uneori, când întârzia tata la masă, deschideam ușa și strigam: „Șmil, du-te de-l caută pe domnul
Delavrancea!”. Dintr-o săritură, câinele dispărea ca o săgeată. Cu nasul lui negru și lucios de prepelicar, îi
lua urma și nu se lăsa până nu-l găsea. Se strecura peste tot: la Parlament, la Teatrul Național, unde s-a
auzit lătratul lui voios la o repetiție a piesei Apus de soare, sau la băcănia Ciobanu, pe atunci în dreptul
actualului Muzeu Național, de unde se întorcea acasă părintele nostru, încărcat cu mezeluri. Băcanul îi
spunea: „V-a căutat Șmil”. Și atunci, tata scurta conversația cu prietenii. [...]
Când avea răgaz, Delavrancea pleca cu vaporul la Constantinopol și la Atena. Se simțea fericit pe mare și
furtuna îl însuflețea. Vorbea cu entuziasm de Bosfor, acea alee lichidă care despică Europa de Asia. Admira
cupola măreață a Sfintei Sofia, [...] chiparoșii pensulați de o mână măiastră pe cerul de peruzea, moscheele cu
nostalgicele lor minarete, tăind văzduhul ca niște săgeți împietrite în elanul lor. La restaurant, tatăl meu comanda
un prim fel, barbuni, al doilea... barbuni, al treilea... barbuni! Mânca zilnic acel pește cu carnea rumenie și miros
puternic iodat, care trăiește mai ales în Bosfor. Îl recunoștea ospătarul și-l botezase „domnul Barbun”.
Când ajungea la Atena, petrecea ore întregi pe Acropole. Cunoștea arta antică în toate nuanțele ei, cugeta,
așezat pe treptele Parthenonului, la operele literare nemuritoare, pe care le cunoștea bine. Nu-și stăpânea
lacrimile de emoție în fața mândrelor coloane de marmură, înălțate pe orizontul marin, zvelte și robuste.
Întors în România, se așeza iar la lucru [...] și, scriind, asculta studiul meu de pian, pentru că i se părea
că-i întărește ritmul ideilor. Întrerupea lucrul ca să se joace cu pisica tolănită pe masa lui sau venea în salon [...]
și-mi făcea câte o observație, întotdeauna întemeiată.
Cella Delavrancea, Frânturi din viața lui Delavrancea